Where are we?

Break, break, break the glass, break the routine, break everything around you. This is the only way to start new again. It’s the only way to find the way back to you. This is the solution to all problems. Break through. Start from the beginning. Don't look behind. Forget the past, forget everything. Keep only one thing in your mind – yourself. Do you remember you? The you listening rock music in high school and being rebellious, the you always in love with the wrong person, the you trying hard to be in the center of attention, the you breaking all the rules and pissing off all professors, the you fighting with your parents every night when coming in late, the you keep day-dreaming about impossible things. The you…

Let’s go back to the times when we had no responsibilities, when we didn’t have to spend all day locked in the office, when we didn’t have to pretend we like someone, when we were just…free. To the times when we were texting like crazy, laughing without a care in the world, drinking beer every evening, falling in love everyday with the same person, but loving many others simultaneously.

Let’s permanently live in a day of spring, with tons of butterflies in our stomachs and with the restless feeling of a new beginning. Let’s keep watching the sky with the innocence of a child and let’s forget about the stress of tomorrow. Let’s imagine there’s no tomorrow. Let’s imagine there’s no one else on the planet. Let’s do whatever we feel like doing. Or better yet, let’s feel something!

I want to get bored, I want to just stare at the things around and stop all my thoughts from going through my mind. I can’t deal with them anymore. I’m tired – I wake up tired every day. I’m tired of everything. I need to make a change. I need to stop time and to go somewhere far away from here. I feel I miss something, but I don’t know what. Maybe I just miss myself. But I really don’t know where to find me. This me has disappeared along the way and has been replaced with another one I don’t recognize anymore. Where am I? Where are you?

Useless wishes

I wish I could turn back time.

I wish I were a child again.

I wish I were in another place doing something else.

I wish I were better…at everything.

I wish I were stronger.

I wish you could understand me.

I wish you were here.

I wish, I wish, I wish…

There are a lot of things I wish right now, but none of them matters. When you are stuck in a moment and in a place, life feels like a burden. Time feels like an unbearable pain and daylight like a punishment. You know how to escape, you can see the key, but cannot act, because you cannot afford the consequences. That’s it – most people cannot afford to live. They just struggle not to be miserable.

It is strange that you cannot understand this. I hate it when you tell me to lay low and be like everybody else when my entire life I’ve tried hard to be different. I don’t want to be perfect, I don’t want to be the most beautiful in the room, I don’t want to settle with what I get, I don’t want to fake smiles and I definitely don’t want to be around tons of people. Instead, I want to be free to be me and I want you to love that me. Trying to change my behavior won’t get us anywhere. I may put all my efforts into being nice for a period of time, but at some point, frustration will take over and I will erupt like a volcano. Then you will strangely look at me, not knowing what the problem is and not understanding anything.

Well, the problem is you don’t get involved with a person hoping to change her all. When you love someone, you love her for what she is – crazy, wild, strange, mad, jealous, ambitious, selfish, ever demanding, suspicious, stubborn, unsociable, childish, moody and God knows how else. You love her because you know all these negative traits won’t ever outrun her love for you. But the question is – do you actually know this? Do you?

De departe

Stând așa și privind spre munți se gândea că ar fi putut avea o viață mai ușoară. Ar fi putut locui la mare, de exemplu. Ar fi putut sta la plajă cel puțin trei luni pe an. Sigur, călătorii cred că nicăieri nu este mai bine ca la munte – aer curat, sănătos, priveliști frumoase. Dar nimeni nu știe cu adevărat cât este de greu să supraviețuiești iernilor geroase și să muncești tot restul anului pentru a aduna rezerve de hrană și lemne pentru foc. Da, categoric ar fi fost mai bine la mare. Acolo, iernile sunt mult mai blânde și nu vin urșii sau lupii noaptea pe la ferestre. Sau măcar în vestita câmpie a Bărăganului să fi trăit. Chiar dacă vara suferea de cald, tot era mai bine decât în pustietatea munților. Ei, dar fiecare cu viața lui. Că așa e omul – veșnic nemulțumit, vrea mereu ce nu are. Ia să înceapă mai degrabă să strângă rufele de pe culmea din deal, că un nor negru tot amenință să aducă ploaie. Oare la câmpie tot așa de mult o ploua? se întrebă în timp ce se ridică de pe prispă.

Era o femeie simplă, dar cu un farmec aparte. Trecută de 40 de ani, avea deja urmele vieții grele de la munte pe chip. Sprâncenele și ochii negri te făceau să treci cu vederea ridurile fine din jurul gurii și ochilor. Părul era cărunțit din tinerețe, nu mai reprezenta o dovadă a vârstei. Deși încă tânără, ofta la fiecare mișcare ce implica un oarecare efort. Avea impresia că viața ei se scursese deja, că nimic nou nu o mai așteaptă. Trăia fiecare zi cu aceeași resemnare și cu aceleași gânduri – ar fi putut face altceva, orice altceva, dar la ce bun? Acea vreme a trecut, ea a rămas în urmă, iar acum nu mai avea rost să se revolte. În schimb, îi plăcea să viseze la viața ei mereu altfel, de parcă s-ar fi gândit la o cu totul altă persoană. În timpul acestor exerciții de imaginație, putea fi oricine, putea face orice și putea trăi oriunde. Nu existau bariere și nici probleme. Totul era frumos. Frumos ca-n basmele pe care i le spunea cea bătrână în copilărie, înainte să adoarmă. Probabil că de acolo i se trage această plăcere pentru reverie. Și probabil că tot din această cauză crede și că totul este dat să rămână la stadiul de poveste care nu se va transpune niciodată în realitate.

Uite că începe să picure și hainele tot pe culme sunt.

Back to life

Be brave.

Take risks.

Keep fighting.

Use your resources.

Make it happen.

Become the best of you.

Dare to be happy.

And here I am again. Free to breathe, free to live, free to be me! God, life is so beautiful when you can just leave it all behind and wake up from the nightmare that used to be your daily routine! I wonder what took me so much. What stood between me and…myself. I think the answer is life itself. Sometimes, some things happen and force you take strange paths. Some people have weird ways of suffering – their own minds are hiding the pain and transform it into alien thoughts that keep distracting the soul from the actual feelings. It may take a long time, but one day you will realize that you are in a mourning period. And from that moment on, you can open your eyes, stand up and fight for your life again.

Take a break, stop doing anything. Boredom is the way towards yourself. Dare to analyze every single aspect of your life, dare to find out what you really want to do and what happiness means to you. Nothing is impossible. A monotonous full time job is not the only solution to surviving in this brave world. There are so many resources out there and so many different industrial needs, that you will for sure find a method of making a living by practicing a loved activity. You just have to believe in yourself and find that inner power that will move mountains and will crush anything and anyone stating between you and your dreams.

Yes, you can find a billion reasons of keep waking up in the morning for the same lame job. You can find another billion excuses for not doing anything of what is it that you actually love in this world. You can lie to yourself every single day that this is just the way life is and you cannot change it. I have been there. Waking up wishing to come back to bed as soon as possible, going to the office wishing to get to the end of the program in an instant, counting the hours and the minutes, crawling back home hoping tomorrow it should be Friday, not caring if the tram hits me or not and secretly hoping to get sick, just to stay at home and not go to work anymore.

But the truth is that no one is guilty of the life you are having right now. The only responsible one is you. The only one standing between you and your ideal life is your own person. You have the power to change things. It’s your life, your choices. Take some decisions and do it in this instant – time is short, yesterday won’t ever come back. It is way better to fail trying than to regret not doing it at all.

I love waking up late.

I love writing.

I love drinking wine, listening music and writing.

I love travelling.

I love anything that has to do with texts.

I love working late at night.

I love coming up with crazy ideas.

I love challenging my mind in finding solutions to any type of problems.

I love any creative activity.

I love dancing, singing, swimming, climbing mountains and watching the sea.

I love being myself.

And I love loving all these things.

What do you love?

Îți amintești de tine?

În prima zi din acest an în care am simțit aerul răscolitor de primăvară m-au invadat amintirile tinereții. Nu au fost amintiri despre o adolescență nebună și iresponsabilă, ci despre mine. Amintiri despre un mine care nu mai există și pe care nu știu când și unde l-am pierdut. Mi-am amintit despre acest mine la fel cum altcineva și-ar aminti că și-a uitat cheile pe masă sau fereastra deschisă – într-un mod senin, dar totuși dureros.

În ultimii ani am făcut exact ce am jurat că nu o să fac vreodată – am uitat să trăiesc și am alergat după cel mai nesimnificativ lucru. Nu aici ajungem toți? Unde se duc visurile noastre inocente și aspirațiile înalte? Sunt îngropate de viață, de societate și de principiile ei. Odată ieși de pe băncile facultății, totul se năruie. Nu poți să ai jobul pentru care te-ai pregătit, uiți de pasiunile care până atunci te-au ajutat să supraviețuiești, arunci la gunoi toate planurile pentru o viață nobilă, îți încalci toate promisiunile făcute ție și rămâi un om pustiu care se trezește în fiecare zi la aceeași oră pentru a se înghesui în tramvai cu alte suflete golite de esența vieții. Seara, același ritual – o mulțime de trupuri se îmbulzesc pentru a ajunge cât mai repede înapoi acasă. Oare la ce se gândesc? Oare își dau seama cât de nefericiți sunt? Oare își simt propria nesemnificație în această lume? Oare știu că sunt doar niște furnici fragile fără putere de decizie, care pot oricând fi strivite de ceea ce mulți numesc destin? Oare își văd viața ca pe o poveste deja consumată, imposibil de schimbat? Răspunsul este cu siguranță nu. Altfel, lumea ar fi plină de jale și tramvaiele inundate de lacrimi.

În varianta fericită a vieții mele, trăiesc pentru a-mi exploata creativitatea, îmi respect toate promisiunile, zâmbesc în fiecare zi privindu-l, învăț mereu ceva nou și absorb cât mai multe din această lume.

Dar în realitate mă trezesc mereu în același loc, cu o zi mai aproape de sfârșit, el este departe, iar povestea deja scrisă de un alt autor. Nu pot evada din paginile cărții mele, singura modalitate de supraviețuire fiind sublimarea de sine.