My life is like a Korean movie

You know those short TV-series produced by Koreans? I mean short in comparison with Spanish “telenovelas”. They are nice and pleasant to watch because the key moments are not postponed forever, but they somehow stick to the common sense and don’t make you lose your patience.

Well, in most of these TV-series there is at least one character that suffers the most. The protagonist is a poor girl, who lives in a small room and has a hard working job. She is mostly alone – lives alone, works alone, sleeps alone, eats alone. She is just like a person doomed by the tribunal of life. 

Nowadays, walking on the streets of this big city (alone, of course), I felt like the protagonist of this type of Korean movie. I had the strange feeling that someone is filming me day by day and hour by hour, as I struggle not to have a break down and that somebody else is watching the movie of my life as I make a new episode everyday and that my audience pities me as I was doing with the Korean protagonists. I can even hear them wondering where the script called life would lead me. They are waiting for the big happy ending. 

Well, dear audience, I am also waiting for the end, one that would happily be a happy one and not an end, but a new beginning. 

Istoria scrisului

Adesea am avut impulsul de a începe să scriu, dar marea problemă care m-a împiedicat era că nu știam despre ce, cărei întâmplări să-i dau viață. Experiența personală era foarte săracă, iar de inventat nu aveam idee ce. Dar într-o zi, am făcut cunoștiință cu formidabilul scris al lui Proust și am realizat că nu trebuie să fi autorul unor povești cu balauri, romane polițiste sau SF, pentru a fi considerat scriitor. Nu trebuie neapărat să inventezi, ci să lași pana să zboare pe foaie.

Și atunci m-am oprit din citit povestea vieții altora ca să îi fac loc propriei mele povești. M-am oprit din căutarea unor soluții la problemele altora pentru a le rezolva pe ale mele. Însăși viața mea este grea, pentru a mă mai împovăra și cu ale altora.

Și atunci încep să-mi eliberez sufletul și mintea zmângălindu-mi pe această bucată de hârtie gândurile care năvălesc nerăbdătoare de a o face fericită că este întrebuințată pentru o cauză nobilă.

Apoi, bucuros că am reușit să scriu câteva fraze „artistice”, mă întorc liniștit la lectura ce îmi mângâie și îmi alină atât de mult existența. Însă după câteva pagini îmi dau seama că nu am înțeles nimic din ce am citit, asta deoarece gândul îmi stătea tot la acele câteva rânduri, căutând cu disperare o continuare și temându-mă în același timp să nu pară banale sau copiate și fără valoare.

Dar în primul rând este important ca ceea ce ai creat să aibă pentru tine o semnificație, pentru ca această plăcere să se transmită mai departe la personajul cel mai important din toată opera aceasta a scrisului, și anume cititorul. Cititorul, cel care, cu imaginația lui, pune acțiunea într-un cadru propriu, rezultând astfel, dintr-o singură operă, mii, chiar milioane de variante. 

Încercare nereușită...

Căutând povestirea lui V. (da, cea postată pe facebook, prima), am dat peste multe alte mici texte scrise de mine de-a lungul timpului. Uitasem complet de ele. De fapt, uitasem complet că aveam și atunci obiceiul de a scrie. Credeam că este o „apucătură” recentă. Credeam că sunt suferințe recente. Dar m-am înșelat. Sunt în mine de mult. Poate chiar de la începutul începutului. Poate m-am născut cu ele. Poate le am din viața anterioară. Este destul de plauzibil. Ce altă explicație ar putea exista pentru dureri profunde, ale căror origine și cauză nu le poți determina exact? Le simți, dar nu poți ajunge la sursă. Reușești să te apropii din ce în ce mai mult, dar când să întinzi mâna și să le prinzi, dispar. Ai fost atât de aproape, dar totuși ești conștient că nu vei ajungi în acel loc niciodată. Poate că este interzis muritorilor de rând. Poate pentru că acolo se află toate răspunsurile la toate întrebările puse de toți oamenii care au trăit vreodată.

Simți că ești atât de aproape încât ești sigur că vei ajunge, la fel cum simți inspirația curgând prin venele tale. Este ceva ce te îndeamnă la creație și nu te lasă să te odihnești. Îți furnică degetele, dar nu îți spune nimic concret. Astfel că, deși simți o nevoie imperioasă de a scrie, nu ești capabil să legi două fraze. Deși simți că este acolo și nu îți dă pace, nu poți să ajungi la izvor, nu poți să exteriorizezi nimic. Este o stare febrilă care nu îți permite nici să scrii, nici să nu scrii. De aceea te duce la frustrare și la neliniște.

Nu pot să continui, pierd mereu firul și sunt sigură că nu reușesc să transmit cu fidelitate ce aș vrea să zic.

După multe experiențe cu această stare, știu că cea mai bună soluție este să aștept să treacă. Pentru că o să treacă și atunci, după ce se va termina furtuna de nisip, o să pot vedea ce se ascundea în spatele ei.

Promit să revin...

De toamnă...

Ieri, la interviul de la master, o fată zicea că vrea să-i readucă în actualitate pe scriitorii simboliști. Atunci mi-am amintit că îmi place poezia lui Bacovia și nu mai îmi ieșea din minte versul "Orice obiect atins șoptește: lasă-mă-n pace...". 

Prin urmare, Bacovia să fie:

Nocturnă

Uitarea venea... a venit.

O lacrimă cade jos, totul tace,

Lampa obosită a clipit,

Orice obiect atins şopteşte: lasă-mă-n pace...

De-acum...

Auzi, ploaia plânge pe drum

Pe un adânc tumult,

Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult...

Adorm... ascult...

Afară, la fereastră, toamna a spus :

- Of !...

Nici rochie, nici conduri...

Sunt într-un autobuz mare, din acelea care mă duceau la țară prin anii 90’. Este foarte aglomerat. Lângă mine stă o fetiță. Nu o cunosc. Atmosfera este veselă, și eu sunt veselă. Știam că trebuie să mergem la o nuntă. Nu îmi mai amintesc a cui. Deodată, fetița se uită la mine și mă întreabă dacă sunt pregătită. „Pregătită pentru ce?”, am întrebat-o. „Cum pentru ce?! Astăzi te măriți cu el! Este nunta ta!”. Cum așa?! În minte văd data – este 19. „Deci trebuia să mă mărit pe 19? Cum de am uitat?! Și acum mergem la nunta mea?!”. Eram alarmată din cauza nepregătirilor, dar nu la fel de alarmată cum aș fi fost în realitate.

M-am liniștit repede. Am ajuns la destinație și, când am coborât, am observat că eram în rochie de mireasă. Era un parc mare și plin cu flori. Dar în număr mai mare decât florile erau oamenii. Umpleau jumătate din parc și erau toți la patru ace. „Mda, acum ne cunoaște toată lumea”, am oftat cu îngâmfare. Vorbeau între ei, dar când au văzut năluca albă, zumzetul a încetat și toți ochii erau îndreptați către mine.  Atunci m-am enervat. „Spuneți-le să nu se mai uite că nu sunt gata!”. Zumzetul s-a realuat aproape instantaneu. Atunci am mers spre locul din centru, și am început să strig „Cine mă machiază? Să mă machieze cineva!”. Din senin a apărut mătușa mea. S-a oferit ea să mă machieze. Ciudat! După ce am rezolvat problema asta, a apărut alta și mai gravă. Nu aveam pantofi! „Să îmi dea cineva niște pantofi cu toc!”. Din nou s-a oferit mătuși-mea, cică venise pregătită. Tocmai vroiam să mă bucur, când, ce văd?! O pereche de papuci! „Ăștia sunt pantofi cu toc???” am zbierat. Devenisem o „bridezilla”. A apărut un tip îmbrăcat în costum negru și cam nebărbierit și a întrebat ce e de făcut. „Te duci imediat și îmi aduci o pereche de pantofi crem cu toc! Acum! Nu mă interesează de unde!”. Atunci am „aflat” că nu mă interesa, pentru că „viitorul” era acum bogat și banii nu erau o problemă.

Apoi am plecat prin parc, am trecut strada și am ajuns teoretic în magazinul Unirii, practic la niște tarabe. Le-am luat pe toate la rând și strigam la fiecare vânzătoare „Aveți pantofi crem cu toc???”. Bineînțeles că nu avea nimeni. Doar eu îi aveam în minte, erau de lac, cu toc înalt și gros și...crem. Deodată o văd pe mama unei vecine pe post de vânzătoare la o tarabă. „Aha, deci aici lucrează mă’sa!”, mi-am zis. Dar ce folos, pantofii erau de negăsit. Apoi ajunsesem pe o străduță unde erau câteva femei ce stăteau pe jos și aveau obiecte personale (folosite deja de ele) de vânzare. Mare mi-a fost minunea când am văzut pe o cârpă o pereche de pantofi crem. Nu erau ca cei din viziunea mea, dar erau acceptabili. „Ce să fac, mi-am zis, îi iau pe aștia, decât deloc, sunt buni”. M-am „teleportat” apoi în parc, în fața mulțimii și i-am încercat. Atunci m-am văzut – rochia mea devenise galben deschis și era simplă, lungă până jos. Năluca albă și pompoasă dispăruse. Iar ca acest coșmar să devină și mai îngrozitor, pantofii erau și mai galbeni ca rochia (ca să înțelegeți de unde provine coșmarul, trebuie să vă spun că singura culoare pe care nu o suport și care mă face să vomit este...galbenul!). Am încercat să merg cu ei, dar pantoful din piciorul drept refuza să stea drept. Era imposibil! Dar nu renunțam!

Și visul a dispărut în ceață.

Am plecat acum. Unde? Cum, mai și întrebați?! Mă grăbesc, merg să-mi cumpăr o pereche de pantofi crem cu toc! Nu îmi permit să mai ratez încă o „nuntă”, mă așteaptă invitații!

O perfectă după-amiază de duminică...

Duminică după-amiază...

Putea fi o zi minunată și exploatată din plin...

Puteam să ne plimbăm în parcul Herestrău, să stăm lângă lac și să ne întrebăm oare cât este de adânc în timp ce mâncam pop-corn și făceam glume unul pe seama celuilalt. Puteam să pândim veverițele care aleargă printre arbuști, să ne speriem noi de ele și ele de noi. Puteam să stăm pe bancă și să privim cerul de toamnă presărat cu nori lăptoși pe care îi amestecam cu mierea provenită din dragostea noastră că să ne îmbătăm cu uitare și să fim fericiți. Puteam să mergem apoi să vedem păunii și să îi rugăm să își desfacă evantaiul multicolor pe care îl au pe post de coadă. Bineînețeles că nu ne ascultau, dar noi nu ne supăram pentru că eram împreună. Puteam să stăm în foișor și să urmărim fiecare persoană care trece, făcându-i pe loc un miniportret demn de sarcasmul nostru. Puteam chiar să ne aventurăm într-o plimbare cu bicicleta în care să ne rugăm să nu accidentăm pe nimeni din cauza mersului nostru ruginit de atâția ani de...nemers.

„Uite, vine ploaia!” îmi ziceai. „Ce poate fi mai frumos decât să așteptăm până la prima picătură și apoi să fugim printre lacrimile norilor spre metrou?”. Știai că asta o să spun, pentru că știai că îmi place ploaia. Normal că ai fost de acord. În realitatea aceasta nu mai spuneai „nu”, erai îndrăgostit de mine și de noua noastră viață. Erai îndrăgostit de noi.

„Dacă tot ne-a gonit ploaia din parc să mergem la un film!”. „Bună idee!”. „Oricum, pentru week-endul viitor am pregătit bilete la teatru!”. „Da! O să ne îmbrăcăm ca de gală și o să pășim pe treptele teatrului cu fețe grave de mari personalități. Până la urmă, în lumea noastră, eu sunt scriitoare, iar tu fotograf!”. Râsete...

Aaaaaaaaaand cut! Excelent film!

Dar dacă deschid ochii sunt tot în camera mea, tot sub opresie, tot murind de plictiseală și de tristețe neînțelegând de ce visul nu poate deveni realitate și de ce îmi irosesc zilele...

Mă întreb cât de tare trebuie să strig ca să mă auzi!

Letting go...

We slowly but painfully learn to give up to our sweetest dreams...

With every day we realize that reality does not matches our desires and that maybe it will never do. It is not easy to accept that the plans you have made for yourself will not come true, because they depend upon another person… A person that says he does not know what he wants to do with his life when you feel with every cell in your body that you should live together as soon as possible. It is a strange feeling but maybe it’s just the unconscious telling you that you should try and be happy at least for the time you have left, because it is possible that you should not have much time… A person that wastes his time with useless things instead of doing his best in order to change his life and dedicate it to a better purpose… A person that tells you to wait for years when all you feel is that you have no more time to wait… A person that does not understand the pain you are in everyday when living in a house you are not welcomed anymore… A person that does not perceive how time is irreversible… Maybe a person that does not want you…

What is there to do? Do you want me to get on my knees and beg you to wake up and realize you are just wasting our lives right now?! Do you want me to beg you to do something and make our dreams come true?! Well, guess what? I would do that too if that’s what it takes! But I’m afraid I would do it in vain… I am afraid you wouldn’t understand, not even in that moment… Why? I don’t know why, but I would very much like to know the answer!

Then what else could I do? It is painful, but my hopes and my dreams and my heart are slowly dying with every “no” you are uttering… I just wish you could kill me faster and once for all!

condamnat la nefericire...

De ce?

De ce trebuie să suferim?

Și mai ales, de ce trebuie să suferim din cauza celor mai dragi persoane din viața noastră?

Mai exact: de ce trebuie ca persoanele pe care le iubim cel mai mult în viața asta să ne facă să suferim? De ce, când ele au rolul total opus? De ce, când ele sunt tocmai cele care ar trebui să ne apere de suferință? Când sunt tocmai cele care ar trebui să ne facă să zâmbim atunci când suntem triști. Când sunt exact ființele care ar trebui să ne apere de răutatea celorlalți.

Unde să te duci când ființa-adăpost te lovește? Cui să te plângi când ea te respinge? Cine să te consoleze când ea te face să suferi? Când te privește cu dușmănie? Când îți vorbește urât? Când te alungă? Când se uită la tine ca la un dușman?

Unde să-ți verși toată suferința?

Cine te ascultă?

Cui îi pasă?

Cine te ia în brațe? Cine te ocrotește?

Nimeni... nu mai rămâne nimeni...

Nu ai unde să te duci, nu ai cu cine să te sfătuiești, ești captiv în propria suferință...

Te simți cel mai singur om de pe pământ și crezi că totul a luat sfârșit pentru tine. Îți repeți la nesfârșit că nu poate fi adevărat, că nu poți fi tratat așa de cea mai iubită ființă, nu de ea! Nu, nu, trebuie să fie o glumă! O glumă proastă, firește! Ea nu te poate răni atât de tare! Oricine, dar nu ea! De ce ar face-o?! Încerci din răsputeri să te convingi de contrariu, insiști, dar de fiecare dată același răspuns: „NU!”! „NU”? Dar de ce nu? De ce? De ce vrei să-mi provoci cea mai amară suferință? Pentru că suferința provocată de tine este cea mai amară cu putință! Și ajungi în pragul nebuniei! Ajungi să negi realitatea ca un debil! Ajungi să te minți așa de bine că nimic din ce s-a întâmplat nu este adevărat, încât reușești să deformezi realitatea în care trăiești! Ajungi să îți creezi propria lume în care nimeni nu ar putea să te facă vreodată să suferi, cu atât mai puțin persoana în cauză. În lumea ta, în realitatea nou creata de tine, ea nu te-a rănit niciodată, nu te-a jignit niciodată, nu te-a trimis niciodată dracului. În lumea ta, ea te iubește. Te iubește mult! Te iubește cu toată ființa ei! Te iubește cel puțin la fel de mult precum o iubești tu pe ea! Și atunci ești fericit! Poți să răsufli ușurat! Și zâmbești! Zâmbești din nou! Ce bine e să poți zâmbi!

Dar stai puțin! Ce s-a întâmplat? Ce e cu mine? De ce zâmbesc? Doamne, nu cumva am... înnebunit? Nu, nu se poate! Și totuși zâmbesc... zâmbesc fără nici un motiv corespondent în realitatea imediată! Cineva m-a rănit și eu zâmbesc! Cineva m-a rănit și eu nu pot să accept asta! Nu, nu pot să accept pentru că e prea dureros! Și totuși zâmbesc... se poate ca durerea să mă fi împins spre nebunie? Trebuie, altfel nu văd nici un motiv sănătos pentru care aș zâmbi!

Da, da, îmi amintesc acum! Așa e! Sunt nebună! Mi-a spus-o chiar ea! „Băi, tu ești nebună! Mai lasă-mă dracului în pace!” da, exact așa a spus! Nebună...nebună... chiar să fiu nebună?! Nu știu, dar mă doare inima... mă doare...sufăr...plâng... Cine îmi aude strigătul? Cine îmi ascultă sufletul?

Aș vrea să evadez din mine! Să evadez din viața mea! Viața mea nu mă lasă să trăiesc! și aș vrea să fac atât de multe! Am atâta avânt! Dar nu pot...sunt închisă, încătușată, încleștată în viața mea! Trebuie să ies din ea... e singura soluție... e singura modalitate prin care aș putea să zbor... viața îmi ține aripile legate..și simt, simt cum vor să se elibereze, simt cum mă îndeamnă: „Haide, scapă de piedică și o să fi fericită! O să fi peste tot și o să faci totul în același timp! Doar eliberează-ne! Eliberează-ne și îți promitem totul! O să fi mereu fericită și o să zâmbești tot timpul! Nu o să mai suferi niciodată!”.

Mă doare inima...

Câteodată...câteodată îmi vine să le ascult... pentru că au dreptate!

Câteodată...mă doare inima...

Prea dezamăgit de tine, de ceilalți și de viață, conștient că nu poți să evadezi din tine, te simți copleșit...nu poți să-ți mai porți soarta, e prea deprimant, apasă prea tare...și vrei doar să evadezi...

Iar mă doare inima...poate vrea și ea să evadeze...

Poate a venit timpul... Fericirea...fericirea mă așteaptă... îi întind mâna...mi-e frică să o prind...dacă sunt aripile cele negre?

Inima...

Și nu mai zâmbești...acum plângi! Plângi și iar te întrebi de ce... de ce? Tot ce am făcut a fost să îmi ofer sufletul, de ce vrei să-l omori?

Labilitate psihică...semn de nebunie! Suferința! Inima! Carapacea s-a închis!

Și te întrebi cu ce ai greșit, te gândești la fiecare gest pe care l-ai făcut, la fiecare cuvânt pe care l-ai spus! Nimic, nimic! Nu ai făcut nimic greșit! Doar ai oferit dragoste! Multă dragoste! Te-ai oferit cu totul, nu a mai rămas nimic pentru tine, nu mai ai nimic! Și atunci de ce? De ce? Ce au cu tine? De ce vor să suferi? De ce nu își dau seama cât de mult te rănesc? De ce țin la nenumărate lucruri perisabile mai mult ca la tine? De ce sunt mai amabili cu străinii decât cu tine? De ce petrec mai mult timp cu ei decât cu tine? De ce? E ceva cu tine? Ai vreo problemă? Sigur, sigur, asta trebuie să fie! Ăsta trebuie să fie motivul! Tu! Ai ceva care îi respinge! Ceva care îi face să nu te sufere! Ești nesuferit, asta e!

Dar cum așa? Nesuferit? Dacă ai fi fost nesuferit, de ce te-ar fi acceptat de la început? De ce te-ar fi mințit atâta timp? De ce te-ar fi făcut să-i iubești cu toată ființa? Sau poate... sau poate asta e problema – îi iubești prea mult! Poate oamenii nu știu cum să se comporte când li se oferă prea multă dragoste! Poate nu știu cum să răspundă la atâta dragoste! Poate reacționează mai bine la injurii, la șantaj emoțional, la jocuri psihologice, la minciuni, la tratament indiferent, la... suferință!

Se poate ca oamenii să reacționeze mai bine la suferință?!

Se poate ca ei să se comporte mai bine cu tine dacă îi faci să sufere? Să îți acorde mai multă atenție? Să te respecte mai mult? Să nu te mai refuze tot timpul?

Este posibil așa ceva???

Și dacă da, de ce? De ce așa?

Sunt sigură că nu o să aflu niciodată...

resemnare...

"Multe sunt schimbările tale, soartă!

Căci zeii ne dăruiesc doar spaimă și disperare:

Ce așteptăm de la ei nu se îmtâmplă,

Ce nu așteptăm ne lovește năpraznic.

                     Așa a fost, așa va fi mereu!"    (Euripide)

Aș vrea să mă înec într-o mare de cărți...

Books, books, books!

Nu voi înceta niciodată să-mi cumpăr cărți. Oricât de săracă o să fiu în viața asta, oricât de puțini bani o să am, tot nu o să mă las – o să-mi cumpăr mereu cărți. Când pășesc într-o librărie, las toate grijile la ușă. E ca și cum aș intra în alt univers. Într-un univers în care totul este realizabil, în care orice poveste este posibilă. Un univers în care toate visele prind viață și zboară deasupra ta, așteptându-te doar să întinzi mâna și să prinzi unul. Unul sau mai multe pentru că în acest univers nu există limite. Aici trăiesc concomintent sute de suflete, au loc mii de evenimente, se încrucișează nenumărate destine. În același timp, unii râd, alții plâng, cineva se naște, cineva moare, cineva este refuzat, cineva trăiește euforia acceptării. În fiecare zi trec prin aceleași întâmplări, destinul lor se repetă la nesfârșit sub auspiciile unui autor atotputernic și omniprezent. Astfel că fiecare microunivers are Dumnezeul lui – unii sunt mai norocoși și pot zâmbii cu fiecare filă, alții au parte de zile mai negre și sunt nevoiți exprime neîncetat durerile și neîmplinirile creatorului lor. Din păcate, aceștia din urmă nici după creație nu au o viață mai fericită, pentru că, de cele mai multe ori, ajung în mâna unor stăpâni care suferă la fel ca ei și care se hrănesc cu nefecirirea lor. Cu toate astea, ei nu își urăsc condiția, deoarece știu că în universul lor, ei vor fi cei care vor dăinui mai mult și cei care vor fi cântați în cronicile literare. Ei vor devenii martirii lumii lor. Despre neșansa lor se va vorbi cel mai mult.

De fiecare dată când îmi achiziționez un microunivers, simt o mare bucurie în suflet. Mă simt mai bogată, mai împlinită. Dar sentimentul acesta nu durează mult, pentru că imediat apare un altul – regretul și mâhnirea pentru cărțile pe care a trebuit să le părăsesc și pe care nu am putut să le iau cu mine. Alegerea este întotdeauna un proces frustrant. De ce trebuie să aleg între mai multe cărți și nu pot să le iau pe toate (din cauza bugetului de student, firește)? Când intru într-o librărie cu scopul precis de a cumpăra o anumită carte de care am nevoie, inevitabil sunt atrasă de încă 10 titluri. Și spun numai 10 pentru că pe urmă mă forțez să nu mai privesc în jur, să mă uit doar la casieră și să aștept să-mi vină rândul. E greu, dar trebuie să fac asta pentru a-mi micșora suferința. Însă ultima librărie în care am fost nu mi-a permis această măsură de precauție, au fost atât de cruzi încât au pus cărți și în jurul casieriei! Și încă ce cărți! Ochii mi-au rămas fixați pe ele și a trebuit să mă lupt cu mâinile ca să nu se ridice și să le atingă, pentru că știam că intrarea în contact cu aceste microuniverse este periculoasă pentru bugetul meu. Tot uitându-mă, dintr-o dată văd tentația maximă – un titlu de Mircea Cărtărescu, o apariție proaspătă din 2012. Se numea „ochiul căprui al dragostei noastre”. În astfel de condiții era imposibil să mă controlez. Imediat am pus mâna pe ea, am răsfoit-o puțin – proză! Și mai dureros! A fost nevoie de o mustrare gravă de conștiință ca să o pun la loc, să-mi plătesc volumul ales și să plec. De fapt nu am plecat, am fugit! Am fugit cât mai departe de tentație! Apoi mi-am amintit că totuși, nu cumpărasem nimic nevaloros, ci dimpotrivă, eram proprietara unei cărți minunate de convorbiri cu Umberto Eco. Mai m-am consolat. În următoarele două zile am devorat volumul acesta, iar după ce l-am terminat gândul îmi stătea numai la cel albastru, de lângă casierie. După o săptămână, printr-o întâmplare nefericită spre fericirea mea am fost nevoită să merg din nou la București. Să nu vă închipuiți că m-am întors acasă fără ultima publicație a „maestrului” (cum nu-i place să i se spună) Cărtărescu.