Viața în România...

De fiecare dată când merg să cumpăr ceva mă enervez. Nici nu știu de ce mai ies pe ușă, mereu mă așteaptă aceleași replici: „Nu știu”, „N-avem”, „Nu se poate”, „Ia zi, ce vrei?”. Ce vreau?! Vreau să vă dați demisia cu toții! Pentru că sunteți niște nesimțiți și proști pe deasupra! Înțeleg că din lipsă de materie cenușie ați rămas vânzători într-un oraș de 2 km pătrați, dar asta nu înseamnă că aveți dreptul să fiți nesimțiți! Vin clienți cu facultate care au citit până au rămas chiori ca să le dați voi cu flit?! Credeți că dacă am 20 de ani sunt o ratată căreia puteți să vă adresați ceva de genul „Ia ziceți copii, ce vreți?”? Care copii? Vezi dublu? Crezi că dacă tu ai 40 de ani și ești măritată (și probabil ai o viață de rahat într-un oraș de rahat) înseamnă că eu am 5 ani?! Crezi că dacă te afli în spatele tejghelei ești cea mai importantă persoană din magazin?! Dacă erai așa importantă erai tu aia care venea să cumpere dosare pentru înscrierea la master și erai tot tu aia care venea să ia și un CD pentru a participa la un concurs literar! Dar nu, tu ești doar vânzătoarea angajată la o papetărie deținută de o familie care și-a făcut vilă de pe uma ei și a prețurilor practicate. Prin urmare, fă-ți un bine și conștientizează-ți poziția în lume, mai taie-ți din lungul nasului și realizază că la performațele obținute până la vârsta ta potrivită este o atitudine umilă!

Să trecem acum și la sistemul de sănătate. Muncitor amărât fiind și deseori aflat în situația ingrată în care nu mai știi cum să-ți împarți puțini bani între factura de la curent, factura de la apă caldă, factura de la apă rece, factura de la gunoi, factura de la încălzire, factura de la telefon, factura de la internet, factura de la cablu, etc. (Vă întrebați ce mai rămâne? Ar fi și cazul!) și mâncare, bineînțeles că o mare parte din salariul tău o ia statul. De ce? Pentru că poate! Pentru ce? Pentru că are nevoie! Ce beneficii ai în urma la afacerea asta? Nici unele! Cum e posibil? Simplu, trăim în România (și vorba lui Mircea Badea, „asta ne ocupă tot timpul”)! Să zicem că ai un salariu extravagant de 20 de milioane lei vechi. Ei, nu te bucura, că cel puțin 4 se duc la stat. Teoretic pentru asigurarea ta de sănătate, pensie, și alte invenții. Practic nu se știe pentru ce (sau se știe...). Hai să nu vorbim despre situațiile în care te duci la medic pentru lucruri grave cum ar fi operații, tratamente, etc. Să ne rezumăm la ceva mai simplu. De exemplu, ai nevoie de o adeverință de la medicul de familie din care să reiasă că ești clinic sănătos. „Da, 10 lei!”. Direct și la subiect. Am făcut imprudența să ma duc fără bani. Noroc că stau la 50 de metri de cabinet. „A, păi atunci merg repede până acasă și îi aduc imediat”. M-am gândit că până mă întorc adeverința cu pricina e gata, doar o iau și plec. M-am gândit prea departe! Nu s-a apucat de scris până când nu a pus mâna pe bani. Hai, fie, treacă! Din nefericire mai a trebuit să vizitez cabinetul încă o dată din același motiv. Acum aveam nevoie de 2 adeverințe. Mă pregătisem și cu banii. În timp ce o scria pe a doua zice cu o voce dulce „30 de lei!”. Aoleo, cum așa?! A crescut taxa?! Sau dacă iau două costă mai mult din start? Deh, scrie mai mult. Am plătit și am plecat. Azi, ce să vezi, veste bună. Am nevoie de altă adeverință! Cobor, mă duc la cabinet, intru. Nu era nimeni la consult. Se apucă să completeze o foicică (adeverința mea), timp în care zice cu aceeași voce dulce „20 de lei!”. Opa, iar a crescut tariful! A luat banii și i-a aruncat în dulap de parcă nici n-ar fi existat vreodată. M-am abținut cu greu să nu zic ceva și am plecat repede de frică să nu mi-o ia gura pe dinainte. Dar după ce am ieșit mi-a părut rău că nu am cerut explicații. De unde practica asta?! Dacă nu primesc nici o chitanță nimic, înțeleg că nu este legal ce faceți și că banii intră direct în portofelul personal. Prin urmare data viitoare pot să vă filmez și să mă duc la poliție.

Dar ce visez eu aici?! Ce poliție?! Ce dreptate?! Unde mă cred?! Am uitat că trăiesc în România?! 

Missing Martini...

Hey, hello! Great program, but not office (this man doesn't have office! it sucks!). Anyway, I don't know where he left, but I’m here alone, well, not alone with a whole bottle of martini and some rock music! So is good, like a miserable good, but good. So........drinking..Now I understand why the writers use to drink, gives you some kind of inspiration, maybe the courage or the freedom to look inside (or outside) and to speak out loud or at least on a sheet of paper. What did I want to write exactly? I swear I don't know, I just felt an enormous need to write something, anything that might be considered nothing. Just need to write because my mind is running, running so fast that I don't even have time to catch the thoughts and to express them here, clearly and precisely. But this doesn't stop me from writing, on the contrary, is pushing me to write on and on.

Well, let's recognize, didn't have a great time lately, people suck, the world sucks, maybe the life sucks too.. But what can I do? I wish I could change everything...but it seems that God doesn't have the same plans I have (oh, wait a minute, do I have any plans??? I mean any clear plans? damn, you right, I mean, He's right, I don't have any plans, maybe just some desires and maybe some wrong desires, maybe I don't know what I am doing, maybe I’m just being stubborn, maybe I am wrong, maybe I am afraid, maybe, maybe, maybe....all I know for sure is that I want to continue TO BE and I think that's just enough for now, especially at this hour ;) ).

Ok, moving on, or not, who cares, damn......to many thoughts and the conscience is trying to interfere which is bad 'cause you can’t have a good writing when the conscience interferes, you just start thinking if you should write that or not, or you should change and use other words...and everything gets messed up! So, dear conscience, please don't interfere in my writing and stay busy with the bottle of martini, 'cause is waaaaaaaaay better, believe me!

I’m lost in my mind again...good song, he's right, I’m lost again! But I wonder when I wasn't lost! Is it better to be lost or is it better to know every single detail and every single right move, right decision??? I don't know, it depends... as about me, I think I was born confused... confused... I think I like this word, it sounds good!

Well, the man is here and can't write anymore... see you another time, it was a pleasure anyway!

Die, die, die!

Die, die, die! Why don't I die?! Why don't we all just fucking die???

I think I must be on pills because I may be crazy...and I don't mean like crazy fun, but crazy like mentally ill. That is right, my emotional behavior must be in control at least two weeks per month. It is the only way I could survive without crying my eyes out, without screaming like a mad person and scaring off the neighbors, without hurting myself and without thinking about suicide every ten minutes. Why isn't there anybody helping me?! Why does nobody save me from myself?! Please, I am perfectly conscious that sometimes I just cannot think clearly and I lose all the control but I cannot help myself! Even in these moments I am aware that I am acting like a mad woman, but I cannot stop! I cannot stop screaming! I cannot stop crying! I cannot stop suffering! Why isn't there anybody helping me?! Please, help me! I don't want to be like this anymore! I wanna be a happy normal person! I just wanna be happy! 

My mum is kicking me out of the house, she says I make her life a living hell and would pay anything to just go! Go and stay some place else! Go and live some place else! Even in another city if possible! Just go! 

My lover does not really care about my soul. All he knows to do better when these things happen is to just ignore me! He hits "Ignore" and buuum! Problem solved! He says he cannot understand me. But sometimes he says he loves me. Sometimes I really believed that, but now I just...don't know anymore. In my opinion it is impossible to ignore someone you love when this person is suffering. Love and ignorance just don't match. After all, who knows? Who would love a mad person?! Well, only somebody who would really love her!

So between being kicked off and ignored I've thought I could just die! What else could a mentally ill person do when she sees herself alone in this world with no place to go and no shoulder to cry on?! What else than thinking to do all a favor and just fucking die?! Die, die, die! Why don't I die?! My life sucks anyway! Nobody cares anyway! Nobody loves me anyway! No fun, no understanding, no love! Die!

Maybe I will...

Illusions

Nothing’s what you really think it is…there are just illusions that you make for yourself to feel happy and ideal human beings that you create to be there for you… and when you really need them…well, then you see the reality and you realize that they are different, that everybody’s different from what you thought they were.

Illusions that make you happy and in the same time make you feel miserable because they are only in your head and you can’t change the reality as you want. They are just lies told to yourself…because this is what we do all our entire lives- we lie to ourselves. We lie and we believe the lies we tell to ourselves because these lies help us go on, help us live in an unreal world created for ourselves in order to makes us happy, in order for us to have the main role in it and to feel that you can control it, that everything will happen just as you want.

But reality comes and takes over… it destroys everything you had built until then and proves you are just a minute insect with no major role in this world. People you thought would do anything for you and would be there for you when you need them the most prove to be… or rather not to be at all. And somehow is not their fault because they were like this all their lives, just that you didn’t see it, you saw only what you wanted and you even created ideals, perfect human beings out of them. You saw them as you wanted them to be, as you need them to be, denying their true personality. And then, when reality strikes you fight against it, because you find it easier to fight reality then to realize and to accept that the world and the people around you aren’t like you wanted them to be, that all was just an illusion…then it hurts the most…it hurts because nothing’s like you’ve always believed it was and because you can’t do anything to change it.

As hard as you might try you just can’t change a person, you can’t make him/her be perfect for you…all you can do is to accept him/her just the way he/she is…or you could go out and look for that perfect person for you, the one that will be all you have dreamt about, so you wouldn’t need to create illusions…the illusions now will be the same as reality and you’ll be happy for real, no more lies…just a perfect life where everything is just as you believe it is, with no more disappointments.

And now I’m wondering if this really exists- a perfect life (I mean in this world, right here, right now)… I don’t know, maybe I’m pessimistic but I don’t believe it is possible, at least not in this life. People will always disappoint you and they will do this when you less expect and when you need them more… it is just a fact, just life, because the concept of life is opposed to that of perfection! And so we are meant not to have a perfect existence, meant to be disappointed by the ones around us…

Maybe because of this belief I don’t trust people, at least not anymore… and still they disappoint me and hurt me… I guess I have to stop expecting things from them once for all…but this will mean that I won’t let myself to be happy anymore and that I will accept total isolation;  it will mean in a way that I won’t dream, that I won’t hope anymore and this is the best we have, the things that help us live, the things that alive people do. So there’s no way… I can’t trust people, but I can’t live not expecting anything from them so I will continue being disappointed by them… maybe this is why I hate people and I try to stay away from them…but can’t stay away from all of them… have to accept some around and when those disappoint me, it hurts the most… and I try not to trust them anymore…but how to live with someone and not trust them??? Or how to live with someone you don’t trust? You sent all other people away and those are the only one you have…so you can’t not to believe in them anymore…you have no choice, it would be too painful… I really wish they understood this…

I feel lost in my own illusions…in my own world…lost, disappointed and lonely…

Tears from the moon...

Acum trei ani... „Da, o să mă gândesc. Ai răbdare, tu du-te acolo și termină-ți studiile!”.

Acum doi ani... „Ți-am zis că mă gândesc. Mai sunt doi ani. Avem timp.”

Acum un an... „Ai răbdare, ce? Ai terminat?! Mai ai un an!”

Acum... „Nu pot să plec așa dintr-o dată! Mă gândesc eu, ai răbdare!”

Aseară... „Îmi pare rău că nu am putut să ne întâlnim, chiar îmi era dor de tine. Poate prea dor și de aia nu s-a întâmplat... Oricum, mâine ne vedem la 7.30 sigur! Nu mai aștept până la fără douăzeci!”

Azi, 19.10... „Pe la și 40 așa...”. „Aolo, ești așa de.... Mori pentru zece minute!”

No comment!

Sau de ce nu?!

Când cineva îți spune că te iubește, că ești sufletul lui, te simți ca cea mai fericită ființă de pe planetă! Când îți mai spune și că o să fii viitoarea lui soție, că o să aveți copii și că o să trăiți liniștiți în casa voastră, atunci te simți ca cea mai importantă și norocoasă persoană din univers!

Când cineva îți spune că te iubește după ce te-a făcut să plângi până ți-a ieșit sufletul în timp ce se uita la tine și îți zicea că nu îl impresionează, te simți....ei bine, nu mai simți nimic... formula magică care făcea să apară o aură invizibilă în jurul tău ce te transforma într-o persoană invincibilă cu puteri supranaturale, e acum inutilă, trece pe lângă tine fără să te atingă. Până și afirmația „mi-e foame” din partea lui, ar putea provoca o reacție mai promptă decât declarația de mai sus. E uimitor cât de nesemnificativă poate fi această replică pentru cineva care a fost rănit o dată...de două ori...de trei ori...de prea multe ori! Și încă și mai uimitor este că celălalt nu se gândește niciodată la asta!

Sufletul meu a fost golit de sentimente și nu mai este capabil să simtă...să TE mai simtă. Am crezut în tine mai mult ca în propria-mi persoană, am crezut fiecare cuvânt, fiecare promisiune, fiecare „te iubesc” care făcea să-mi crească inima! Inima în care simțeam atâta iubire pentru tine, încât eram sigură că o să explodeze într-o zi! Dar tu mi-ai provocat prea multă suferință... Cu fiecare supărare, sufletul mi se închidea și mai mult, și mai mult, și mai mult, până când a devenit o fortăreață în care cu greu mai poți pătrunde. Și într-adevăr, acum sunt rare momentele în care te mai poți face simțit în sufletul meu. Rar mai poți ajunge acolo unde erai în fiecare secundă a vieții mele.

Dar nu toate sentimentele au dispărut din inima mea. A rămas durerea, dezamăgirea, deznădejdea, confuzia. 

Durerea că nu mai pot să te simt... Dezamăgirea că mi-ai provocat această incapacitate... Deznădejdea că nu o să realizezi niciodată ce ai făcut și prin urmare nu o să te străduiești să repari... Confuzia determinată de comportamentul tău contradictoriu...

Te-am întrebat de multe ori de ce mă rănești dacă susții că mă iubești. Răspunsuri ca „Nu o fac intenționat” sau „Nu știu”, nu m-au lămurit cu nimic.

Probabil nu o să aflu niciodată...

It's hard...

Yeah, is just so damn hard letting you go..... and I don’t mean letting you go for ever,  I mean just letting you go home...

It was strange... like you left and never came back...I felt you took a piece of me with you.

Yes, after a wonderful evening together and after you slept right beside me it was so damn hard letting you go.

I knew all I would be left with would be your perfume and your image looking out the window or laying in my bed. Had such a good time in the park, I felt we were together, I felt we were going to stay like that forever, I felt we were like that since ever, I felt you would never go anywhere, I felt you were mine and I was yours just like that- no questions, no problems, the whole world for us, just for us... It was like that moment would last forever and that it was normal to be like that.

I never thought tomorrow would come and would take you away from me. You know, once I've tasted something better, some happiness that didn't require something back, it was so damn hard letting it go... I just want it back!!!  I just want you back!!! At least in the evenings...evenings are the hardest time without you. 

Yeah, why have happiness for such a short time? Just to crave it for the rest of the life? And why time goes by so fast when you’re happy? I want that moment back... I want you back...  I want that life back... let’s hope it won’t be long until I will have it... until we will have it.

I think I don’t wanna go home... I mean I feel that this is my home now, like only mine.

I feel more free here, more ME...this makes me feel peaceful and it's so good...

Bon Jovi confirmă...

Zile irosite...

Cum ați descrie o zi irosită? 

Pentru mine o zi irosită este acea zi în care nu faci nimic ca să-ți afirmi existența, nu realizezi nimic din ce îți place, nu profiți deloc de faptul că ești viu. 

În afară de momentele în care mai scriu câte ceva, pentru mine toate zilele sunt irosite... Până când, într-un final se va aduna o viață irosită. O viață în care nimic nu este la locul lui, nimic nu este cum ar trebui să fie, ci numai pe dos. O viață pe care o trăiești mai mult în imaginație, noaptea în vis sau cu ajutorul multor iluzii. 

Astfel de viață te va duce inevitabil la nemulțumire de sine, la frustrare, la depresie. 

Când ești mic, visurile sunt motive de bucurie, imbolduri care te fac să mergi mai departe și să îți dorești să ajungi cât mai sus. Nunțile, noi-născuții, te fac să radiezi la gândul că nu peste mult timp o să ai și tu parte de aceste evenimente minunate. Inocența și naivitatea copilăriei încă îți mai permit să mai visezi cu ochii deschiși. 

Dar după ce treci de această perioadă de grație, după ce ești otrăvit de veninul lumii și al vieții, iluziile se spulberă. Acum realizezi că îți este mult mai la îndemână să fii invidios pe fericirile altuia, pentru că îți este demonstrat în fiecare zi că ele nu sunt destinate tuturor. Îți dai seama că nu poți să te bucuri pentru ceea ce tu nu ai, pentru că îți este imposibil să fii fericit când vezi cum visul tău i se îndeplinește altuia. 

Și așa, pe lângă nemulțumire, frustrare și depresie te alegi și cu o invidie păcătoasă...

The feeling

Once upon a time there was a feeling. And this feeling was hunting me over and over again. I was constantly fighting it, but never managed to completely defeat it. Whenever I thought I had got rid of it, it always came back, reminding me it is still there and it will always be a part of my life.

"But why? Why don't you leave me alone? Why don't you let me live?" I asked every time.

"Because! It is not my fault I’m here with you again! Believe me, I’m not the guilty one!

"What do you mean? Whose fault is it then? Can you at least tell me this?"

"But you don't need me to answer you that! You already know the answer and you know it well enough!"

"Why? Are you playing with me? It is not enough that you mess with my soul, now you want to mess with my mind also?! Seriously???"

"No, you seriously! Frankly, I’m not here because of me, but because of you! This is the whole truth and you have to face it! You are used to always blame others or other things for your suffering! Just be honest with yourself and accept the fact that you are the only guilty one for everything you don't like in your life! Just face it! And maybe after you do this, you will also be able to change something and to build yourself the life you have always wanted!"

limite...sau nu

Cei mai mulți dintre noi trăim îngrădiți de numeroase limite imaginare. Limite pe care ni le-am impus chiar noi. Limite în interiorul cărora am fost crescuți și în interiorul cărora credem că trebuie să trăim toată viața. Câteodată te întrebi de ce trăiești în cușcă dacă nu te ține nimeni închis acolo?! De ce nu ai ieșit până acum dacă ușa nu era încuiată?! Ce sau cine te ține înauntru?! De ce să nu îți urmezi visul dacă ești liber să faci ce vrei?! De ce să te limitezi la un oraș dacă toată lumea poate fi a ta?! Gândul acesta te bulversează, îți trezește prea multe întrebări și nelămuriri cu privire la propria ta viață și la propriile tale alegeri. Este gândul care te face să regreți toate lucrurile pe care nu le-ai făcut pentru că le considerai greșeli. Este cel alături de care ai curajul să spui „Da!” la toate provocările vieții doar pentru că poți și doar pentru că ești curios să vezi unde te vor duce. 

things, people...

things that make you happy and things that make you miserable

things that are just as they are supposed to be and things that are exactly as they SHOULDN'T BE

people that make you happy and people that are supposed to make you happy but they do exactly the opposite

people that see you and people that are supposed to see you but they just see through you...

people that are supposed to make you happy but they only make you feel frustrated

people that make you wanna live and people that are supposed to make you wanna live but they just make you wonder

people that surprise you and people that are supposed to surprise you but they just disappoint you...

and this is just life...

.