Continuare

  

 Din păcate, persoana din articolul anterior nu este singura care dă dovadă de ineficiență. Vă spun sincer, vouă cei de la acest master (parte profesorilor), dacă eram la taxă, și mai și plăteam pentru această vorbărie, vă dădeam în judecată! Pentru că la asta se mai adaugă și neseriozitatea legată de practică. Am înțeles că responsabilul cu asta nu e în țară, are probleme, nu îl judecă nimeni. În schimb vă judec pe voi, cei rămași încă aici, la datorie. Păi dacă omul ală nu a fost aici, voi ce ați păzit?! Nu era logic ca imediat să ia altcineva această responsabilitate? Dacă aceste carențe au loc într-un mediu universitar, atunci ce să mai ceri de la restul țării? În aceste condiții ar trebui să nu mai îndrăzniți să deschideți gura să îi criticați pe politicieni. Ei nu au nici studii superioare (nu generalizez), așa că se descurcă cum pot.

Ne-ați răpit un semestru de practică și acum, suntem în luna martie și tot nu v-ați dumirit. Ei, până la urmă, mai sunt doar două luni, că iunie e cu sesiunea, și s-a dus și anul ăsta, las-o-ncolo de practică, o facem în anul doi și gata, ce atâta!

„Nu vă supărați dacă o să mergeți și în librării pentru practică, nu?”

Poftiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiim?????????????????

Vrem să lucrăm într-o editură, nu să vindem cărți! Dacă vroiam să mă limitez la asta, nu mai aveam nevoie de 17 ani de școală! De fapt, n-ai nevoie deloc de școală! Oricât de pe dinafară ai fi cu privire la cărți și vânzare, după o lună știi deja tot ce se poate – colecții, titluri, serii, autori, apariții, clienți tipicari, uneori chiar nebuni (în adevăratul sens al cuvântului), programe de contabilitate, etc. Nu mai zic că, evitând anii de școală, aveai acum ani de experiență și un salariu mai mare.

În plus, ai avea încredere într-un medic care și-a făcut stagiatura într-o farmacie?!

„Să știți că nu am rezolvat încă cu practica, mai lăsați-mă o săptămână, sau două.”

E, na, dar vă rog, nu vă agitați, după cum am spus și mai sus, mai au rămas doar două luni de facultate, apoi vine sesiunea și gata, la revedere, vacanță plăcută, ne vedem la anul! Cine o mai fi inventat și practica asta?! Că de 16 ani ne-am îndopat numai cu teorii și uite că n-am murit (încă).

„Tocmai bine, dacă prindeți și târgul de carte, vă faceți și voi utili la cărat cărțile.”

Mă chinui să primesc această replică ca pe o glumă...dar nu pot! Măcar să răspund în ton: „Pardon, cărțile să le care stimabilii care nu au fost în stare să ia BAC-ul nici măcar cu cinci! La câți sunt, o să meargă treaba strună!”

Vorba lungă, sărăcia omului

„Teribil, incredibil, jucărie, tare nostim, extraordinar, extraordinar de interesant, cumplit, fabulos, trăznet, foarte”. De câte ori folosiți aceste cuvinte într-o zi? Eu știu pe cineva care le rostește de mult prea multe ori în...două ore! De fapt, pot merge atât de departe încât să zic că vocabularul ei de bază este format din aceste superlative. Dacă ceva nu se încadrează în aceste bareme, atunci nu există, nu este menționat niciodată. Prin urmare, toate lucrurile despre care vorbește ea (și vorbește, nu glumă) sunt „teribile, incredibile, jucării, tare nostime, extraordinare, extraordinar de interesante, cumplite, fabuloase, trăznet, foarte”. Vă dați seama că după două ore, cultura voastră generală o să explodeze și o să se încarce numai cu informații superioare. Saaaaau nu o să țineți minte nimic din cauza schimbării subiectului cel puțin o dată la cinci minute (dacă nu mai des) și o să vă alegeți doar cu o durere de cap. Iar la sfârșitul cursului o să vă întrebați „Bine, dar despre ce am vorbit noi aici două ore?!”. Răspunsul: despre multe și despre nimic! Știți cum e când vă întâlniți după mult timp cu o prietenă și amândouă vreți să spuneți cât mai repede toate amănuntele din viața voastră? Nu știți cu ce să începeți, toate ideile vin de-a valma, și înșirați o serie de evenimente, când una, când alta, fără a intra în detalii, pentru că nu aveți răbdare și vreți să acoperiți totul dintr-o suflare. Așa este și la curs, cu singura deosebire că vorbește numai Ea!

„Doamna profesoară, trebuie să prezint și eu astăzi ceva.”

„Aaa, păi nu mai avem timp. Cât e ceasul?”

„Și douăzeci!”

„Da, nu mai avem timp. Data viitoare.”

Hmmm, mai sunt patruzeci de minute, dar nu mai avem timp?! Aaaaaaa, am înțeles, nu mai e timp să mai vorbească și altcineva! Mă scuzați, da-ți înainte cu discursul dumneavoastră plin de divergențe și de divagații! Eu poate vorbeam direct la subiect și numai așa și poate nu era bine că, deh, rămâneau colegii cu o informație concretă și limpede.

Normal că te apucă nervii și frustrarea când vezi că pierzi două ore din viața ta cu faimoasele divergențe, care nu sunt utile pentru a afla cât mai multe, ci chiar obositoare și derutante. Se vorbește (adică vorbește) despre orice altceva în afară de tema curentă a cursului respectiv. Poate am citit și noi cartea aia, poate avem și noi ceva de spus, poate ne-a venit și nouă o idee, poate ne-am pregătit ceva pentru ziua aia, poate vrem să VORBIM ȘI NOI!

Incredibilă ineficiență (da, l-am folosit ispre, ca să fiu și eu în ton cu lumea)! Când nu ești în stare să faci ce era pe ordinea de zi pentru un nenorocit de curs, și în schimb vorbești și vorbești și vorbești, până nu mai știi nici tu de unde ai plecat și unde vrei să ajungi, dai dovadă de imposibilitatea de a te concentra și de a rămâne la o temă, prin urmare ești ineficient! Că de aia există și înțeleapta vorbă din popor „decât mult și prost, preferabil, puțin și bine”. 

Indignare

Astăzi am fost la facultate și, inevitabil m-am enervat. Numai că, de data asta, fiind într-o situație mai „delicată”, nu am mai putut să mă abțin. Și până la urmă, de ce și cât să ne mai abținem?! Profa’ n-a venit la curs, așa că ne-a trimis niște invitate care să ne vorbească de viitoarele noastre ocupații și activități, pe care să le întreprindem într-un viitor ideal și utopist. M-am enervat din prima secundă, normal! Eu nu eram acolo că să îi aud pe alții cum îmi vorbesc despre ceea ce eu nu pot să fac! Eu eram acolo pentru a fi ajutată să ajung în locul lor. Frustrare, frustrare și iar frustrare! Aș fi putut depășii momentul (care a durat două ore...) dacă nu ar fi spus una dintre ele minunată frază „Dar puteți să încercați și voi, am auzit că se primesc CV-uri!”. E, na! Serios?! Ca să vezi ce minune! Chiar crezi că n-am încercat, chiar crezi că nu mi-am trimis CV-ul la toate aditurile pe toate adresele de mail existente pe net?! Dar chiar crezi că adevăratele adrese la care se iau în serios aplicațiile sunt postate așa, pe toate drumurile?! Și dacă apare vreun post pe un site de joburi, chiar crezi că nu s-a ocupat deja din alte „surse”?! Și dacă prin absurd nu s-ar fi ocupat, chiar crezi că ar baga cineva în seamă un student amărât fără experiență?! Din fericire, am avut puterea de a mă opri, mai ales pentru că am văzut că nu credeau nici ele ce spuneau.

Trecem mai departe, luăm o pauză, ne mai răcorim.

Ca un meteorit (da, poate ca cel din Rusia) cade replica „Informațiile despre salarii sunt confidențiale!”. Îmi venea să mor de râs! Nu pot să cred că poporul nostru iluminat nu și-a dat seama că asta este doar o metodă de îndobitocire, de manipulare, de prostire pe față! Asta plus moda cu întrebarea de la interviu „Cam ce salariu ați dori?”. Dar întâi să o lămurim pe prima. Oameni buni, pe timpuri două persoane care făceau același lucru și aveau aceeași vechime de muncă, primeau, logic, același salariu. De ce nu se putea altfel? Păi în primul rând pentru că așa e corect și normal, și în al doilea, pentru că vorbeau și se știa fiecare cât primește, n-aveai cum să îi păcălești. Dar acum, primește fiecare cât acceptă, unul mai mult, altul mai puțin, după cum sunt fraieriți, și nu pot să facă scandal pentru că ei nu știu acest lucru. De ce? Păi nu pot să vorbească, e confidențial! Unii sunt atât de mândrii de confidențialitatea lor că nu le spun nici maică-sii ce salariu au! Și uite așa, le facilităm bucuroși metodele de escrocherie și abuz de propria persoană și muncă. A doua problemă cu cât vrei să primești, e tot așa, manipulare. De fapt, întrebarea onestă e „Care e cea mai mică sumă cu care te putem fraieri și pentru care ai accepta să fii sclavul nostru?”.

Și acum, de încheiere, trei cuvinte predominante din a doua parte a cursului: „mișto”, „nasol”, „alea-alea” și....”mahmură”! (fără comentarii, că nu se merită, vorbesc de la sine)