Vrem Nolicin!

Oare câte persoane de sex feminin din București nu sunt de fapt din București? Și prin urmare, câte nu au medicul de familie aici? Și ca să merg mai departe, câte femei din București nu pot face rost de o rețetă în mai puțin de 24 de ore? Dar în maxim 2 ore? Pentru că urgența de care vreau să vorbesc acum are nevoie imediată de tratament.

Joi m-am împopoțonat și eu să merg la Gaudeamus, să respir câteva ore alături de lumea literară bună. Dar cum am ieșit din casă, a apărut problema. Durere, usturime și o senzație îngrozitoare de a face pipi. Frigul și ploaia îmi dăduseră la propriu o lovitură sub centură. Era clar că nu mai puteam ajunge până la Romexpo. Am rămas în 32 (ce minunat că nu trebuie să te dai jos pentru a face cale întoarsă!) și am schimbat destinația – spre Vulcan. Căldura din tramvai și din supermarket a mai ameliorat situația, dar aveam nevoie urgentă de medicamente. Și nu de orice medicament, pentru că există un singur elixir miraculos pentru această tragedie – Nolicin. Și abia acum începe adevărata problemă.

Nolicin este încadrat la categoria antibiotice. Prin urmare, nu se eliberează fără prescripție medicală. Dar până joi ăsta nu a fost un impediment, existau farmacii care îmi dădeau și fără rețetă. Ei, dar în ziua aceea nu a fost chip să obțin o pastilă măcar!

Sensiblue Vulcan  – nu se poate fără rețetă, nici măcar o doză de urgență. Deși în vară luasem 4 pastile de la aceeași famacie, dar din Băneasa.

Farmacia din colțul străzii – aici chiar nu mă așteptam să fiu refuzată, dar vedeți voi, de serviciu era un bărbat. Ferice de voi că nu aveți astfel de probleme! Pe voi nu vă afectează frigul și nu simțiți durerea până în măruntaie. Așa că nu aveți cum să simpatizați cu o femeie suferindă.

„Nu am de unde să aduc rețetă. Medicul meu de familie e în alt oraș și e o urgență.”

„Nu știu, mergeți la o clinică privată atunci.”

Uau, ce răspuns inteligent din partea lui! De unde bani să dau la clinici private? Dacă aveam, nu mai stăteam să mă rog de el pentru 5 lei! Și chiar dacă mi-aș fi permis să merg la o clinică privată, nu puteam pur și simplu să dau buzna CHIAR atunci. Ai nevoie de programare, iar în perioadele aglomerate nu găsești loc decât peste o săptămână sau mai mult. Dar ce-i păsa lui? El se amuza. Își permitea.

I-am transmit niște gânduri bune și am luat-o spre Unirii. Nici nu am intrat la Helpnet că știam că nu aveam să primesc nimic. Încercasem și altădată.

În schimb, am mers plină de speranțe la Belladona. În zadar. Și aici se stricase treaba. Farmacista mă tot întreba contrariată de ce vreau antibiotic și nu altceva. Și la ce îmi trebuie Nolicin. Auzi întrebare, de ce îmi trebuie?! E, am și eu poftă să înghit niște pastile amare ca fierea! În fine, după ce s-a enervat că am zis că nu am 16 lei de dat pe Urinal sau așa ceva, mi-a dat niște plicuri cu prafuri efervescente.

În toată plimbarea asta după doctorii am trecut prin toate stările – frig, cald, transpirații, durere, control disperat al vezicii, etc.

Când am ajuns acasă în sfârșit, mi-am preparat 2 plicuri de Uricol și aproape că m-am băgat cu fundul în cuptorul aragazului. După cum ziceam, căldura ajută. Am fost uimită că mi-a trecut!

Dar cum o minune nu ține mai mult de trei zile (în cazul acesta două), sâmbătă pe la 5 dimineața m-au apucat iar crizele.

Se pare că prafurile acestea au tratat superficial simptomele, dar nu și cauza. Din fericire, de data asta eram acasă, în orașul de baștină. Am mers direct la farmacie și am cumpărat fără probleme o folie de Nolicin. Dar pentru că nu intervenisem la timp, a trebuit să mă mai chinui două zile până să îmi treacă. Bineînțeles, tratamentul trebuie continuat cel puțin 5 zile pentru a nu recidiva boala.

Și așa, în loc să mă bucur de viață, am pierdut timp aiurea din cauza unor reguli tâmpite. 

Conform normelor, este complet în regulă să lași omul să moară în fața ta și extrem de nepotrivit să îi dai un antibiotic. Cum se poate așa ceva?! Trebuie să avem dreptul măcar la o doză de urgență! Iar dacă unii drogați o să abuzeze de acest drept și o să ia doze de urgență până crapă, este problema lor și alegerea lor! De ce trebuie să sufăr eu pentru că ei folosesc aceste medicamente în alte scopuri și se omoară singuri?!

În plus, Nolicinul nu se poate compara cu Ampicilina, de exemplu. Pentru Ampicilină poți să aștepți să mergi la doctor, să te consulte, să îți scrie rețeta și să mergi cu ea la farmacie. Dar când ai nevoie de Nolicin, fiecare secundă e un chin, iar dacă ai avea luxul acestei întregi aventuri cu medicul, ei bine, atunci nu ai fi atât de bolnav încât să ai nevoie de acest antibiotic! În concluzie, regula se contrazice singură aici.

Femeile au nevoie de Nolicin fără rețetă! Până atunci, eu mi-am luat o rezervă de acasă!

Angajat sau freelancer

De-a lungul timpului, m-am tot agitat să mă angajez. Dar după câteva experiențe scurte, mi-am dat seama că prefer statutul de freelancer. Nu îți face nimeni program, nu te întreabă nimeni de ce ai întârziat sau de ce nu ai venit la muncă. Nu ai colegi care să te sape, nici șefi care să țipe la tine. Îți creezi propria atmosferă de lucru – cu nivelul tău de zgomot, de căldură și de lumină. Stai unde vrei, în ce poziție vrei. Te trezești la orice oră, muncești la orice oră. Mănânci oricând ai poftă, gătești, speli vasele, faci curat, mergi la shopping, etc. Faci oricâte pauze ai nevoie și nu te supraveghează nimeni. Nu trebuie să ieși din casă la prima oră a dimineții, nici să înfrunți frigul sau ploaia, și nici să te înghesui în RATB printre tot felul de oameni purtători de microbi.

Nu ai nevoie de haine office pe care să le porți doar o dată pe săptămână sau de pantofi noi. Nu trebuie să fi atent la aspectul tău fizic – păr, unghii, miros, etc. . Nu trebuie să îți faci pachet în fiecare seară.

Totul se bazează pe o înțelegere simplă – îmi predai asta la data de.

Într-un cuvânt, ai LIBERTATE!

Și să fim serioși, cine te plătește cu cel puțin 25 de lei pe oră în România?* Ar însemna să primim salarii de 5 000 de lei pe lună! Astfel de cifre sunt de neimaginat pentru noi, cei renumiți pentru forța de muncă ieftină. Un român de rând este fericit cu 1 000 de lei pe lună (în jur de 5 lei/oră), iar cei mai norocoși se cred bogați cu 1 500 de lei (aproximativ 7,5 lei/oră). De ce ne mulțumim doar cu atât? Pentru că așa am fost învățați. Trebuie să deschidem ochii și să ne dăm seama că merităm mai mult pentru efortul nostru și că putem să trăim mai bine.

Sigur, sunt și neajunsuri. Și nu mă refer aici la lipsa înregistrării oficiale de angajat – în România asta înseamnă doar taxe luate din salariu (chiar prea multe, am putea spune). Adevăratele inconveniente sunt altele:

•         Consumi din resursele tale – curent, apă, căldură, gaze, etc.
•         Nu ai de unde să împrumuți hârtie igienică pentru acasă;
•          Nu ai de la cine să mai iei mâncare;
•          Nu mai ai o imprimantă pe care să o folosești în scop profesional sau nu;
•          Nu mai ai cafea la discreție și nici ceai;
•          Nu ai de unde să mai împrumuți câte o farfurie sau o cană;
•          Nu îți lasă nimeni bacșiș.

Și cel mai important – nu ai un venit stabil. Dar mai bine așa, decât să fii sclavul unei companii care te tratează ca pe un nimic dispensabil.

* Spun cel puțin, pentru că, în afara granițelor, o rată de 7 dolari pe oră este considerată destul de modestă, practicată de începători.

Tirania majorității

În prezent, România nu are o populație atât de educată, încât să ia atitudine și să știe să lupte pentru drepturile ei. Dar și aici este tot meritul vostru – din comunism ați învățat că persoanele deștepte sunt periculoase. Gândesc pentru ele, pun întrebări, se răzvrătesc. Prin urmare, promovați și premiați prostia. Învățăm aceleași lecții de zeci de ani, avem aceleași manuale, aceleași metode de predare. Tocitul - elevii primesc zece pentru reproducerile fidele ale lecțiilor. Mai mult de 90% din informații le uităm încă din primii doi ani de la absolvirea liceului.

În școală nu am învățat cum să îmi descopăr pasiunile. Nu mi-a spus nimeni că oamenii au sute de fețe și nu le pasă decât de persoana lor. Nu există nicio materie care să mă fi informat că, în general, colegii de serviciu vor doar să scape de tine. Nu mi s-a spus nici cum să mă prezint la interviuri, cum să mă comport cu șefii, cum să vorbesc despre mine, cum, cum, cum.

Am învățat zeci de lecții de istorie, dar nu știu nimic despre organizația actuală în stat – niciodată nu se ajunge la prezent. Și absolut niciodată nu se vorbește despre viitor.

Psihologia este inclusă doar într-un an de liceu – o oră pe săptămână. Ar trebui să fie prezentă în fiecare an! Este la fel de importantă ca limba română, pe care, deși o studiem 12 ani la rând, nimeni nu ajunge să o vorbească corect și nimeni nu mai folosește pe-ul de mai sus.

La informatică se predau programe expirate de ani de zile.

La geografie încă se mai învață despre fabricile dispărute de acum 20 de ani.

Scriitorii contemporani ajung cu greu în manualele de literatură română.

Suntem o națiune care trăiește în trecut. Și trecutul ne spune să ne resemnăm.

Vă este frică să creați oameni inteligenți. Adevărul este că voi nu ați mai fi la conducere, dacă România ar fi o țară plină de oameni responsabili și educați.

Din fericire, astăzi nu avem nevoie de revoluții sângeroase pentru a ne impune ca națiune. Trebuie doar să fim organizați și uniți.

V-ați săturat de batjocură?

Să mergem cu toții la vot și să anulăm toate buletinele.

Sau să nu meargă nimeni la vot.

Poate o să ne întrebe de ce am acționat așa. Și atunci avem destule de spus și de cerut. Până nu ne îndeplinesc nevoile de bază ale unei vieți decente, nu ne apropiem de urne!

Dar noi ce am făcut, nefericiții?

Majoritatea intoxicată a votat cu Ponta și cealaltă majoritate nu s-a deranjat să își exercite dreptul.

În concluzie, ne merităm soarta. Iar noi, ceilalți, care nu facem parte din nicio majoritate, trăim sub tiranie – tirania majorității. 

Viață de... om

Care este rostul acestei vieți? Banii? Nu cred că Designerul a avut asta în minte. Și atunci de ce ne omorâm toți (și la propriu și la figurat) să adunăm cât mai mulți?

Un job mai profitabil, un salariu mai mare, mai multe contracte, o funcție mai importantă și tot așa. Niciodată nu suntem mulțumiți cu ce avem, vrem mereu mai mult, mai sus. Și asta pentru că vedem că se poate. De ce să nu câștigăm mai mulți bani decât colegii de serviciu? De ce să nu devenim chiar șeful lor? Dar de ce să nu fim șeful șefului nostru? De ce să nu conducem noi întreaga firmă? Și apoi, de ce să ne mulțumim doar cu o firmă?

DE CE SĂ NU FIU EU PERSOANA CU CEL MAI MARE SALARIU DIN LUME?

Uităm să ne mai uităm și în jos. Uităm că sunt oameni plătiți cu mai puțin de un dolar pe oră. Uităm că ei trăiesc într-o sărăcie greu de imaginat. Uităm că ei nu trăiesc, ci doar se chinuie să supraviețuiască. Din motive neștiute de nimeni pe acest pământ, ei nu au dreptul la o viață.

Și totuși, în ciuda acestor lucruri, sunt persoane care primesc salarii nesimțite pentru o muncă aproape inexistentă. Politicieni, guvernanți, deputați și așa mai departe. Am o singură întrebare pentru voi:

CUM AR FI VIAȚA VOASTRĂ DACĂ AȚI PRIMI MAXIMUM 800 LEI/LUNĂ?

A, și nu vă gândiți la situația ideală care nu există pentru oamenii de rând. În noua voastră realitate nu aveți nici casă, nici mașină, nici rude bogate, nici cunoștințe sus-puse. În schimb, plătiți chirie (să zicem 200 euro) și mergeți cu RATB-ul (100 lei în plus). 

Oare o să vă placă parizerul de 6 lei kilogramul? 

Să sperăm că soția o să aibă și ea o slujbă, altfel o să ajungeți pe stradă. 

Să nu uitați să vă plătiți facturile care vin în fiecare lună. Așa, deci aveți datorii la apă, curent, gaze, gunoi, telefon (ce lux!) și internet. Și vedeți că vine iarna – trebuie să vă încălziți cu ceva. Nu, nu am uitat de televiziune, stați liniștiți. Dar din păcate pentru voi, ăsta chiar că e un lux prea mare – presupune existența unui TV și unui abonament la cablu. Așa că se exclude. Dacă sunteți deștepți, puteți să găsiți niște programe online. Doar rugați-vă să nu cadă netul în mijlocul emisiunii voastre preferate sau să nu umble băieții la servere. Asta e, nici internetul nu mai e ce era, în curând CINEVA o să pună tot felul de taxe și pe aici.

Știați că la Profi se dă 600 de lei pe lună pentru normă întreagă??? Iar bonurile de masă oferite sunt valabile DOAR în magazinele Profi? Poate că aici lucrează soțiile voastre. 8 + 6 = 14. Uau, 1 400 lei pe lună! Ce bogăție!

Categoric, în aceste condiții nu v-ați permite un copil. 

Când o să puteți să vă luați un apartament? Probabil niciodată.

Dar voi nu vă gândiți la aspectele astea. Voi aveți alte priorități. Voi vreți doar să furați cât mai mult. Să aveți voi, să trăiți voi.

Și din cinci în cinci ani vă mai amintiți și de noi. Sunteți atât de nesimțiți, încât ne cerșiți voturile. Sunteți precum dependenții de droguri – gata să promită orice pentru o doză. Și la fel ca aceștia, după ce o primiți, uitați tot.

Dar aveți dreptate. Atâta timp cât ține, de ce să nu profitați? 

Să bani sau să nu bani?

Ce ar face fiecare persoană din lume dacă nu ar trebui să alerge toată viața după bani?

Este una dintre acele întrebări care te blochează.

Probabil că unii ar sta acasă alături de familie, în loc să muncească pentru străini. Probabil că alții ar putea să își urmeze pasiunile. Iar unii ar avea timp să afle ce pasiuni au. Cu siguranță ar exista și persoane care nu ar știi ce să facă pentru că ele trăiesc pentru serviciul lor.

Mai mult ca sigur ar fi și leneșii, fericiți că nu trebuie să miște un deget toată ziua.

Eu aș duce o viață boemă. M-aș trezi la 9.30 cel mai devreme. Mi-aș bea paharul meu cu apă cu lămâie în timp ce aș căuta chestii pe net. Apoi, aș lua un mic dejun copios în pat și m-aș uita la un serial. M-aș uita în continuare la serial. Aș face o sesiune de Pilates, după care aș citi din cartea mea de psihologie. Inevitabil, mi-aș face ceva de mâncare, aș mânca iar în pat, iar uitându-mă la serial. Iar seara aș scrie despre tot ce mă enervează la lumea asta. Și aș numi acest stil de viață despresie. Bineînțeles, dacă aș avea bani mi-aș cumpăra și o sticlă de Martini și un pachet de țigări. Nu, nu fumez, dar doar așa, că dă bine la procesul de autodistrugere.

De ce nu aș ieși din casă? Pentru că nu e soare, pentru că e frig, pentru că nu îmi place lumea, pentru că oamenii sunt purtători de microbi, pentru că e prea aglomerat, pentru că nu prea am ce vedea, pentru că nu am bani să merg nicăieri și pentru că nu mai am abonament la RATB. Nu am nici haine de oraș – îmi rămân în fiecare an mai puține și mai uzate. Iar când le văd pe altele numai cu lucruri noi pe ele, mă apucă depresia și mai mult.

Nu am vrut niciodată să ajung aici. De fapt, nici nu m-am gândit la asta. Timp de 17 ani am fost ocupată să învăț. Ăsta a fost rolul meu, scopul meu în viață. Și cum am ieșit de pe băncile facultății, am avut un șoc. Ce trebuie să fac acum? Unde e locul meu? Nu știu. Nimic nu mai e sigur, nimic nu mai are sens. Nimeni nu te mai respectă. Nimeni nu te mai învață nimic. Nimeni nu îți mai ține prelegeri.

Acum nu mai trebuie să decid ce o să scriu în lucrarea de licență sau de disertație, sau la ce cursuri să merg. Acum trebuie să decid ce job să aleg, ce salariu, ce program.

Am probleme cu trezitul de dimineață, cu mersul la job în fiecare zi, cu respectatul unui program de lucru, cu interacționatul cu ceilalți angajați, cu aerul condiționat, cu o căldură excesivă, cu statul pe scaun 8 ore, cu statul într-o singură încăpere pentru 8 ore, cu imposibilitatea de a pleca când nu mai pot lucra sau când nu mă simt foarte bine, etc. Nu suport să îmi fie luată libertatea de un job! Asta este cea mai mare fobie a mea – să îmi fie luată libertatea în orice formă. 

Iar jobul este doar un alt fel de închisoare în care nu suport să fiu închisă.