Interviu PwC

Am ajuns la PwC cu tramvaiul 5. Firma nu este deloc aproape de centru, iar drumul cu RATB-ul se poate asemăna cu o plimbare cu tractorul. Să nu mai zic că 5-ul nu vine chiar la 5 minute.

Clădirea este foarte mare. Tot ce mi-a plăcut la această experiență a fost liftul și vederea asupra orașului de la un etaj destul de înalt.

Holul recepției părea desprins din filmele americane – spațios, cu o canapea confortabilă, plante și un ecran TV ridicol de mare. Întregul perete exterior era din geam. Aș fi putut numi acea încăpere sufrageria mea și m-aș fi putut muta acolo.

Biroul pentru interviu era mai modest – o cameră relativ îngustă, cu o masă și scaune. Totuși, vederea era la fel de uluitoare! De acolo de sus, Bucureștiul părea un sat de colibe amărâte și maronii, iar trecătorii erau niște furnici zăpăcite. Eram la acest etaj de cinci minute și deja mă simțeam o ființă superioară.

După ceva timp au venit și intervievatoarele. Una de la resurse umane, alta șefa recepției. Aveau o atitudine sictirită și plictisită de viață – cred că stătuseră prea mult acolo sus la etaj! Se uitau la mine de parcă eram femeia de serviciu care venise și ea la un interviu. Oftau, se îmbufnau, se strâmbau, se uitau una la alta.

Mi-au pus clasicele întrebări – de ce am aplicat, ce cred eu că face o recepționistă, care este jobul meu ideal, ce fel de persoană sunt, etc. Însă ciudățeniile acestui interviu abia urmează.

M-au rugat să îmi spun numele pe litere, în engleză.

Mi-au lăsat niște teste uimitoare.

Câteva serii de numere formate din 4 cifre. Se adunau sau se scădeau și „rezultatul” era ba 1, ba 0, ba 3, ba 6, și așa mai departe. Trebuia să ghicești rezultatul uneia dintre ele. Din punctul meu de vedere, nu aveau nici o logică și nici un model. Dar, din nou, eu nu sunt prietenă cu cifrele.

Apoi, aveam o figură ca cea de mai jos.

Trebuia să împart pătratul mai mic în două părți egale, apoi pătratul mare în două părți egale, apoi în 4 și apoi în 7.

După ce am trecut de părțile astea frustrante pentru mine, am găsit ceva mai amuzant.

  1.  Zbori într-un avion deasupra junglei și ai 10 cărămizi. Câte îți mai rămân dacă arunci una?
a)      9 cărămizi;
b)      Nu ai voie să arunci cărămizi din avion;
c)      Alte răspunsuri ciudate pe care nu mi le mai amintesc.

   2.   Cum bagi o girafă în frigider?
Deschizi ușa, bagi girafa și închizi ușa la loc.

   3.  Cum bagi un elefant în frigider?
Deschizi ușa, scoți girafa, bagi elefantul și închizi ușa.

    4.  Regele junglei face ședință cu toate animalele. Cine lipsește?
Elefantul, logic, pentru că este în frigider.

    5.  Cum treci un lac cu crocodili înot?
Relaxat, pentru că crocodilii sunt la ședință.

Apoi, examenul mai conținea și următoarele subiecte:

365 z î a= 365 zile într-un an

12 l î a= 12 luni într-un an

7 z î s= 7 zile într-o săptămână

11 j î e d f= 11 jucători într-o echipă de fotbal

A f l 100 g= apa fierbe la 100 grade

29 z a l f î a b= 29 de zile are luna februarie într-un an bisect

Și alte generalități din astea pe care nu le mai țin minte.

Sper să vă fie de ajutor dacă ajungeți vreodată pe la PwC.

Amintiri din... facultate

„It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us” Charles Dickens

Deși am doar 24 de ani, mă gândesc cu melancolie la vremurile mele de glorie. Perioada în care crezi că nu ai nimic și că binele o să urmeze abia peste câțiva ani, dar în care ai, de fapt, tot ce ți-ai fi dorit vreodată.

Pentru mine, această perioadă a fost anul trei de facultate – anul critic în care îți este decisă soarta academică. Atinsesem cumva ceea ce englezii numesc rock bottom. Fusesem forțată de împrejurări să mă mut într-un cămin de studenți – coșmarul vieții mele. Condițiile erau mai mult decât mizere.* Gândacii mișunau peste tot. Nu puteam să adorm noaptea pentru că îi auzeam cum umblă prin dulapul infect de lângă mine și pe tăblia patului. Singura modalitate de a supraviețui acolo era să te depersonalizezi imediat ce intrai pe ușă. Asta și făceam, fără să știu cum și fără să fiu conștientă de acest proces.

A fost anul în care am avut nevoie de consiliere psihologică (nu că acum nu aș mai avea). Au fost lunile în care a trebuit să dorm în aceeași cameră cu încă trei persoane, dintre care una se culca numai după ora 2, iar alta ori vorbea non-stop la telefon, ori făcea sex noaptea, la un metru de noi.

Și cu toate astea, a fost și cea mai frumoasă perioadă.

Au fost lunile în care BCU se transformase în a doua mea locuință; lunile în care studiam și scriam cu pasiune în fiecare zi; lunile în care am creat cea mai minunată lucrare de licență sub îndrumarea unui profesor atot-știutor; lunile în care scrisul a ajuns să facă parte din viața mea și să mă definească; lunile în care aveam un scop precis în viață și nimeni și nimic nu ar fi putut sta în calea mea; lunile în care purtam mereu tocuri; lunile în care viitorul încă mai avea o valoare – el urma să fie răsplata pentru toți anii de muncă și de chin, urma să fie un fel de Nirvana al budiștilor, urma să-mi aducă fericirea și împlinirea totală. Și mai presus de orice, au fost lunile unei îndrăgosteli nebune și adolescentine.

Scurtele momente în care aveam timp să vorbim despre iubirile noastre platonice în sala de canapele de la BCU, erau magice. Eu și R ne tot gândeam la ce o să fie când o să scăpăm în sfârșit de stresul acelui ultim an de facultate, dar nu ne imaginam că un viitor strălucit s-ar putea să nu existe vreodată.

Nu am crezut că o să tânjesc după vremurile alea.

Pe lângă examene, proiecte și licență, trăiam și respiram doar îndrăgosteală. Bon Jovi era lângă mine, iar eu nu puteam să-l prind. Ce ciudat e când hormonii o iau razna – transpiri fără rost, ți se usucă gura, burta scoate sunete ciudate, transpiri din nou, începi să miroși urât, te panichezi și transpiri și mai mult. Nu știi cum să te comporți, ce să zici, ce să nu zici, cum să te îmbraci, cum să mergi. Parcă ești nevoit să înveți să trăiești din nou.

Când ajungi să fi fericit, devii paranoic, și pe bună dreptate. Te străduiești să câștigi mai mult fără să pari disperat și fără să strici totul. Dar, inevitabil, greșești. Pe moment nu știi cum, însă îți dai seama mai târziu... prea târziu.

Și totuși nu ai pierdut totul.

Ai rămas cu amintirile și cu melancolia unor vremuri glorioase, de mult apuse. Să sperăm doar că asta nu a fost tot și că există undeva, cândva, un viitor mai bun și pentru tine.

*Este vorba despre căminul de la Artifex. RUN!!! 

Vrem Nolicin!

Oare câte persoane de sex feminin din București nu sunt de fapt din București? Și prin urmare, câte nu au medicul de familie aici? Și ca să merg mai departe, câte femei din București nu pot face rost de o rețetă în mai puțin de 24 de ore? Dar în maxim 2 ore? Pentru că urgența de care vreau să vorbesc acum are nevoie imediată de tratament.

Joi m-am împopoțonat și eu să merg la Gaudeamus, să respir câteva ore alături de lumea literară bună. Dar cum am ieșit din casă, a apărut problema. Durere, usturime și o senzație îngrozitoare de a face pipi. Frigul și ploaia îmi dăduseră la propriu o lovitură sub centură. Era clar că nu mai puteam ajunge până la Romexpo. Am rămas în 32 (ce minunat că nu trebuie să te dai jos pentru a face cale întoarsă!) și am schimbat destinația – spre Vulcan. Căldura din tramvai și din supermarket a mai ameliorat situația, dar aveam nevoie urgentă de medicamente. Și nu de orice medicament, pentru că există un singur elixir miraculos pentru această tragedie – Nolicin. Și abia acum începe adevărata problemă.

Nolicin este încadrat la categoria antibiotice. Prin urmare, nu se eliberează fără prescripție medicală. Dar până joi ăsta nu a fost un impediment, existau farmacii care îmi dădeau și fără rețetă. Ei, dar în ziua aceea nu a fost chip să obțin o pastilă măcar!

Sensiblue Vulcan  – nu se poate fără rețetă, nici măcar o doză de urgență. Deși în vară luasem 4 pastile de la aceeași famacie, dar din Băneasa.

Farmacia din colțul străzii – aici chiar nu mă așteptam să fiu refuzată, dar vedeți voi, de serviciu era un bărbat. Ferice de voi că nu aveți astfel de probleme! Pe voi nu vă afectează frigul și nu simțiți durerea până în măruntaie. Așa că nu aveți cum să simpatizați cu o femeie suferindă.

„Nu am de unde să aduc rețetă. Medicul meu de familie e în alt oraș și e o urgență.”

„Nu știu, mergeți la o clinică privată atunci.”

Uau, ce răspuns inteligent din partea lui! De unde bani să dau la clinici private? Dacă aveam, nu mai stăteam să mă rog de el pentru 5 lei! Și chiar dacă mi-aș fi permis să merg la o clinică privată, nu puteam pur și simplu să dau buzna CHIAR atunci. Ai nevoie de programare, iar în perioadele aglomerate nu găsești loc decât peste o săptămână sau mai mult. Dar ce-i păsa lui? El se amuza. Își permitea.

I-am transmit niște gânduri bune și am luat-o spre Unirii. Nici nu am intrat la Helpnet că știam că nu aveam să primesc nimic. Încercasem și altădată.

În schimb, am mers plină de speranțe la Belladona. În zadar. Și aici se stricase treaba. Farmacista mă tot întreba contrariată de ce vreau antibiotic și nu altceva. Și la ce îmi trebuie Nolicin. Auzi întrebare, de ce îmi trebuie?! E, am și eu poftă să înghit niște pastile amare ca fierea! În fine, după ce s-a enervat că am zis că nu am 16 lei de dat pe Urinal sau așa ceva, mi-a dat niște plicuri cu prafuri efervescente.

În toată plimbarea asta după doctorii am trecut prin toate stările – frig, cald, transpirații, durere, control disperat al vezicii, etc.

Când am ajuns acasă în sfârșit, mi-am preparat 2 plicuri de Uricol și aproape că m-am băgat cu fundul în cuptorul aragazului. După cum ziceam, căldura ajută. Am fost uimită că mi-a trecut!

Dar cum o minune nu ține mai mult de trei zile (în cazul acesta două), sâmbătă pe la 5 dimineața m-au apucat iar crizele.

Se pare că prafurile acestea au tratat superficial simptomele, dar nu și cauza. Din fericire, de data asta eram acasă, în orașul de baștină. Am mers direct la farmacie și am cumpărat fără probleme o folie de Nolicin. Dar pentru că nu intervenisem la timp, a trebuit să mă mai chinui două zile până să îmi treacă. Bineînțeles, tratamentul trebuie continuat cel puțin 5 zile pentru a nu recidiva boala.

Și așa, în loc să mă bucur de viață, am pierdut timp aiurea din cauza unor reguli tâmpite. 

Conform normelor, este complet în regulă să lași omul să moară în fața ta și extrem de nepotrivit să îi dai un antibiotic. Cum se poate așa ceva?! Trebuie să avem dreptul măcar la o doză de urgență! Iar dacă unii drogați o să abuzeze de acest drept și o să ia doze de urgență până crapă, este problema lor și alegerea lor! De ce trebuie să sufăr eu pentru că ei folosesc aceste medicamente în alte scopuri și se omoară singuri?!

În plus, Nolicinul nu se poate compara cu Ampicilina, de exemplu. Pentru Ampicilină poți să aștepți să mergi la doctor, să te consulte, să îți scrie rețeta și să mergi cu ea la farmacie. Dar când ai nevoie de Nolicin, fiecare secundă e un chin, iar dacă ai avea luxul acestei întregi aventuri cu medicul, ei bine, atunci nu ai fi atât de bolnav încât să ai nevoie de acest antibiotic! În concluzie, regula se contrazice singură aici.

Femeile au nevoie de Nolicin fără rețetă! Până atunci, eu mi-am luat o rezervă de acasă!

Angajat sau freelancer

De-a lungul timpului, m-am tot agitat să mă angajez. Dar după câteva experiențe scurte, mi-am dat seama că prefer statutul de freelancer. Nu îți face nimeni program, nu te întreabă nimeni de ce ai întârziat sau de ce nu ai venit la muncă. Nu ai colegi care să te sape, nici șefi care să țipe la tine. Îți creezi propria atmosferă de lucru – cu nivelul tău de zgomot, de căldură și de lumină. Stai unde vrei, în ce poziție vrei. Te trezești la orice oră, muncești la orice oră. Mănânci oricând ai poftă, gătești, speli vasele, faci curat, mergi la shopping, etc. Faci oricâte pauze ai nevoie și nu te supraveghează nimeni. Nu trebuie să ieși din casă la prima oră a dimineții, nici să înfrunți frigul sau ploaia, și nici să te înghesui în RATB printre tot felul de oameni purtători de microbi.

Nu ai nevoie de haine office pe care să le porți doar o dată pe săptămână sau de pantofi noi. Nu trebuie să fi atent la aspectul tău fizic – păr, unghii, miros, etc. . Nu trebuie să îți faci pachet în fiecare seară.

Totul se bazează pe o înțelegere simplă – îmi predai asta la data de.

Într-un cuvânt, ai LIBERTATE!

Și să fim serioși, cine te plătește cu cel puțin 25 de lei pe oră în România?* Ar însemna să primim salarii de 5 000 de lei pe lună! Astfel de cifre sunt de neimaginat pentru noi, cei renumiți pentru forța de muncă ieftină. Un român de rând este fericit cu 1 000 de lei pe lună (în jur de 5 lei/oră), iar cei mai norocoși se cred bogați cu 1 500 de lei (aproximativ 7,5 lei/oră). De ce ne mulțumim doar cu atât? Pentru că așa am fost învățați. Trebuie să deschidem ochii și să ne dăm seama că merităm mai mult pentru efortul nostru și că putem să trăim mai bine.

Sigur, sunt și neajunsuri. Și nu mă refer aici la lipsa înregistrării oficiale de angajat – în România asta înseamnă doar taxe luate din salariu (chiar prea multe, am putea spune). Adevăratele inconveniente sunt altele:

•         Consumi din resursele tale – curent, apă, căldură, gaze, etc.
•         Nu ai de unde să împrumuți hârtie igienică pentru acasă;
•          Nu ai de la cine să mai iei mâncare;
•          Nu mai ai o imprimantă pe care să o folosești în scop profesional sau nu;
•          Nu mai ai cafea la discreție și nici ceai;
•          Nu ai de unde să mai împrumuți câte o farfurie sau o cană;
•          Nu îți lasă nimeni bacșiș.

Și cel mai important – nu ai un venit stabil. Dar mai bine așa, decât să fii sclavul unei companii care te tratează ca pe un nimic dispensabil.

* Spun cel puțin, pentru că, în afara granițelor, o rată de 7 dolari pe oră este considerată destul de modestă, practicată de începători.

Tirania majorității

În prezent, România nu are o populație atât de educată, încât să ia atitudine și să știe să lupte pentru drepturile ei. Dar și aici este tot meritul vostru – din comunism ați învățat că persoanele deștepte sunt periculoase. Gândesc pentru ele, pun întrebări, se răzvrătesc. Prin urmare, promovați și premiați prostia. Învățăm aceleași lecții de zeci de ani, avem aceleași manuale, aceleași metode de predare. Tocitul - elevii primesc zece pentru reproducerile fidele ale lecțiilor. Mai mult de 90% din informații le uităm încă din primii doi ani de la absolvirea liceului.

În școală nu am învățat cum să îmi descopăr pasiunile. Nu mi-a spus nimeni că oamenii au sute de fețe și nu le pasă decât de persoana lor. Nu există nicio materie care să mă fi informat că, în general, colegii de serviciu vor doar să scape de tine. Nu mi s-a spus nici cum să mă prezint la interviuri, cum să mă comport cu șefii, cum să vorbesc despre mine, cum, cum, cum.

Am învățat zeci de lecții de istorie, dar nu știu nimic despre organizația actuală în stat – niciodată nu se ajunge la prezent. Și absolut niciodată nu se vorbește despre viitor.

Psihologia este inclusă doar într-un an de liceu – o oră pe săptămână. Ar trebui să fie prezentă în fiecare an! Este la fel de importantă ca limba română, pe care, deși o studiem 12 ani la rând, nimeni nu ajunge să o vorbească corect și nimeni nu mai folosește pe-ul de mai sus.

La informatică se predau programe expirate de ani de zile.

La geografie încă se mai învață despre fabricile dispărute de acum 20 de ani.

Scriitorii contemporani ajung cu greu în manualele de literatură română.

Suntem o națiune care trăiește în trecut. Și trecutul ne spune să ne resemnăm.

Vă este frică să creați oameni inteligenți. Adevărul este că voi nu ați mai fi la conducere, dacă România ar fi o țară plină de oameni responsabili și educați.

Din fericire, astăzi nu avem nevoie de revoluții sângeroase pentru a ne impune ca națiune. Trebuie doar să fim organizați și uniți.

V-ați săturat de batjocură?

Să mergem cu toții la vot și să anulăm toate buletinele.

Sau să nu meargă nimeni la vot.

Poate o să ne întrebe de ce am acționat așa. Și atunci avem destule de spus și de cerut. Până nu ne îndeplinesc nevoile de bază ale unei vieți decente, nu ne apropiem de urne!

Dar noi ce am făcut, nefericiții?

Majoritatea intoxicată a votat cu Ponta și cealaltă majoritate nu s-a deranjat să își exercite dreptul.

În concluzie, ne merităm soarta. Iar noi, ceilalți, care nu facem parte din nicio majoritate, trăim sub tiranie – tirania majorității. 

Viață de... om

Care este rostul acestei vieți? Banii? Nu cred că Designerul a avut asta în minte. Și atunci de ce ne omorâm toți (și la propriu și la figurat) să adunăm cât mai mulți?

Un job mai profitabil, un salariu mai mare, mai multe contracte, o funcție mai importantă și tot așa. Niciodată nu suntem mulțumiți cu ce avem, vrem mereu mai mult, mai sus. Și asta pentru că vedem că se poate. De ce să nu câștigăm mai mulți bani decât colegii de serviciu? De ce să nu devenim chiar șeful lor? Dar de ce să nu fim șeful șefului nostru? De ce să nu conducem noi întreaga firmă? Și apoi, de ce să ne mulțumim doar cu o firmă?

DE CE SĂ NU FIU EU PERSOANA CU CEL MAI MARE SALARIU DIN LUME?

Uităm să ne mai uităm și în jos. Uităm că sunt oameni plătiți cu mai puțin de un dolar pe oră. Uităm că ei trăiesc într-o sărăcie greu de imaginat. Uităm că ei nu trăiesc, ci doar se chinuie să supraviețuiască. Din motive neștiute de nimeni pe acest pământ, ei nu au dreptul la o viață.

Și totuși, în ciuda acestor lucruri, sunt persoane care primesc salarii nesimțite pentru o muncă aproape inexistentă. Politicieni, guvernanți, deputați și așa mai departe. Am o singură întrebare pentru voi:

CUM AR FI VIAȚA VOASTRĂ DACĂ AȚI PRIMI MAXIMUM 800 LEI/LUNĂ?

A, și nu vă gândiți la situația ideală care nu există pentru oamenii de rând. În noua voastră realitate nu aveți nici casă, nici mașină, nici rude bogate, nici cunoștințe sus-puse. În schimb, plătiți chirie (să zicem 200 euro) și mergeți cu RATB-ul (100 lei în plus). 

Oare o să vă placă parizerul de 6 lei kilogramul? 

Să sperăm că soția o să aibă și ea o slujbă, altfel o să ajungeți pe stradă. 

Să nu uitați să vă plătiți facturile care vin în fiecare lună. Așa, deci aveți datorii la apă, curent, gaze, gunoi, telefon (ce lux!) și internet. Și vedeți că vine iarna – trebuie să vă încălziți cu ceva. Nu, nu am uitat de televiziune, stați liniștiți. Dar din păcate pentru voi, ăsta chiar că e un lux prea mare – presupune existența unui TV și unui abonament la cablu. Așa că se exclude. Dacă sunteți deștepți, puteți să găsiți niște programe online. Doar rugați-vă să nu cadă netul în mijlocul emisiunii voastre preferate sau să nu umble băieții la servere. Asta e, nici internetul nu mai e ce era, în curând CINEVA o să pună tot felul de taxe și pe aici.

Știați că la Profi se dă 600 de lei pe lună pentru normă întreagă??? Iar bonurile de masă oferite sunt valabile DOAR în magazinele Profi? Poate că aici lucrează soțiile voastre. 8 + 6 = 14. Uau, 1 400 lei pe lună! Ce bogăție!

Categoric, în aceste condiții nu v-ați permite un copil. 

Când o să puteți să vă luați un apartament? Probabil niciodată.

Dar voi nu vă gândiți la aspectele astea. Voi aveți alte priorități. Voi vreți doar să furați cât mai mult. Să aveți voi, să trăiți voi.

Și din cinci în cinci ani vă mai amintiți și de noi. Sunteți atât de nesimțiți, încât ne cerșiți voturile. Sunteți precum dependenții de droguri – gata să promită orice pentru o doză. Și la fel ca aceștia, după ce o primiți, uitați tot.

Dar aveți dreptate. Atâta timp cât ține, de ce să nu profitați? 

Să bani sau să nu bani?

Ce ar face fiecare persoană din lume dacă nu ar trebui să alerge toată viața după bani?

Este una dintre acele întrebări care te blochează.

Probabil că unii ar sta acasă alături de familie, în loc să muncească pentru străini. Probabil că alții ar putea să își urmeze pasiunile. Iar unii ar avea timp să afle ce pasiuni au. Cu siguranță ar exista și persoane care nu ar știi ce să facă pentru că ele trăiesc pentru serviciul lor.

Mai mult ca sigur ar fi și leneșii, fericiți că nu trebuie să miște un deget toată ziua.

Eu aș duce o viață boemă. M-aș trezi la 9.30 cel mai devreme. Mi-aș bea paharul meu cu apă cu lămâie în timp ce aș căuta chestii pe net. Apoi, aș lua un mic dejun copios în pat și m-aș uita la un serial. M-aș uita în continuare la serial. Aș face o sesiune de Pilates, după care aș citi din cartea mea de psihologie. Inevitabil, mi-aș face ceva de mâncare, aș mânca iar în pat, iar uitându-mă la serial. Iar seara aș scrie despre tot ce mă enervează la lumea asta. Și aș numi acest stil de viață despresie. Bineînțeles, dacă aș avea bani mi-aș cumpăra și o sticlă de Martini și un pachet de țigări. Nu, nu fumez, dar doar așa, că dă bine la procesul de autodistrugere.

De ce nu aș ieși din casă? Pentru că nu e soare, pentru că e frig, pentru că nu îmi place lumea, pentru că oamenii sunt purtători de microbi, pentru că e prea aglomerat, pentru că nu prea am ce vedea, pentru că nu am bani să merg nicăieri și pentru că nu mai am abonament la RATB. Nu am nici haine de oraș – îmi rămân în fiecare an mai puține și mai uzate. Iar când le văd pe altele numai cu lucruri noi pe ele, mă apucă depresia și mai mult.

Nu am vrut niciodată să ajung aici. De fapt, nici nu m-am gândit la asta. Timp de 17 ani am fost ocupată să învăț. Ăsta a fost rolul meu, scopul meu în viață. Și cum am ieșit de pe băncile facultății, am avut un șoc. Ce trebuie să fac acum? Unde e locul meu? Nu știu. Nimic nu mai e sigur, nimic nu mai are sens. Nimeni nu te mai respectă. Nimeni nu te mai învață nimic. Nimeni nu îți mai ține prelegeri.

Acum nu mai trebuie să decid ce o să scriu în lucrarea de licență sau de disertație, sau la ce cursuri să merg. Acum trebuie să decid ce job să aleg, ce salariu, ce program.

Am probleme cu trezitul de dimineață, cu mersul la job în fiecare zi, cu respectatul unui program de lucru, cu interacționatul cu ceilalți angajați, cu aerul condiționat, cu o căldură excesivă, cu statul pe scaun 8 ore, cu statul într-o singură încăpere pentru 8 ore, cu imposibilitatea de a pleca când nu mai pot lucra sau când nu mă simt foarte bine, etc. Nu suport să îmi fie luată libertatea de un job! Asta este cea mai mare fobie a mea – să îmi fie luată libertatea în orice formă. 

Iar jobul este doar un alt fel de închisoare în care nu suport să fiu închisă.

Prin oraș

 

 

Ieri am plecat de acasă cu gândul de a lipsi cel mult o oră și de a ajunge cel mai departe până la Unirii. Încă aveam și bluza de pijama pe mine – sub un alt pulover, bineînțeles. Singura care mă mai salva era fața. Dintr-un impuls rebel, înainte să ies, am folosit o cantitate neglijabilă, dar esențială de machiaj. Spun dintr-un implus, deoarece, de obicei, pe fața mea nu se poate găsi ceva mai mult de o urmă de ruj roșu. Dar pentru a-mi reduce din pedeapsă, femeilor, trebuie să vă spun că acel ruj este de la Dior. Sper ca acest mic detaliu să-mi aducă măcar îngăduința voastră, dacă nu iertarea.

M-am învârtit pe la Zizi Mall – nimic care să-mi atraga atenția, haine reciclate din anii trecuți. În schimb, am zărit niște cizme foarte interesante. Nici din cauciuc, nici din plastic, cu blană în interior, perfecte pentru vremea din zilele astea. Prețul m-a șocat la fel de mult ca prima ninsoare de săptămâna trecută – 91 de lei! Recunosc că arătau destul de bine, păreau de calitate și rezistente, dar totuși, 91 de lei... Dintr-o dată mă simțeam în Afi, Băneasa sau orice alt mall de fițe. Ghetele care anul trecut se vindeau cu 30 de lei, acum ajungeau și la 60! Mda, s-a cam stricat treaba și p-aici.

Cu niciun chef de a merge acasă, o sun pe R. Fugea spre un curs la care nu ajunsese niciodată pe semestrul acesta. Din fericire pentru ea, încă mai are cursuri la care să se ducă... sau nu. Am hotărât să ne întâlnim în clădirea tinereților noastre – Facultatea de Litere. Sătulă de bulevardul principal dintre Unirii și Universitate, am ales drumul mai mult sau mai puțin scurt din centrul vechi. Ca de obicei, m-am benoclat la toate magazinele cu rochii de mireasă. Doar că acum era ceva diferit la ele. Astăzi, pe lângă manechinele inerte prezente mereu la datorie, în magazine erau și mirese vii. Femei care probau cea mai importantă rochie din viața lor și domnișoare de onoare plictisite și obosite de frigul și de ploaia de afară. Am fost uimită să le văd. Uau, încă mai există ființe care se mărită și care găsesc satisfacție în asta!

După ce ne-am întâlnit, R și-a dat seama că nu o să ajungă nici de data asta la cursul mult evitat. Trebuia să găsim o carte pentru un el. Morții mătii. Acesta este titlul pe care l-a folosit pentru a scandaliza toți librarii de pe raza Universității. Cărturești, Sadoveanu și Eminescu au fost ținte sigure – numai femei la vânzare, care nu auziseră de așa ceva și care își stăpâneau cu ipocrizie orice reacție firească la un asemenea titlu. Cum nu am avut success, am zis să mergem și la Humanitas. Cartea nu era nici acolo, dar doamna de la librărie își amintise că o văzuse la Krețulescu. Cu o pudoare nejustificată și exagerată, și-a sunat colegii, încercând să îi întrebe despre ea fără să îi menționeze titlul. Ni s-a spus să așteptăm. Și cum poți să aștepți într-o librărie decât uitându-te la carți. Printre multe altele era și una cu coperți negre, cartonată și în format mare. Se numea Domnișoare. Scrisă de Marius Tucă (Show). Am scanat-o repede – nuduri schițate și pretenție de versuri Am să te fut și așa mai departe. Oare nu e de ajuns câtă pornografie ați băgat în televiziune? Acum veniți să ne spurcați și lumea literară?

Mi-am tratat ochii și mintea cu un album al Bucureștiului din vremea lui de glorie, am mai așteptat puțin și până la urmă am plecat. R a decis să continue căutarea în altă zi.

La întoarcerea spre facultate, am intrat la o expoziție de tablouri. Aici aveau să ne aștepte alte nuduri, schițate cu creioane cerate, în culori vii și infantile. Neimpresionant.

Am intrat în facultate și am insipirat adânc. O boboacă citea Țiganiada. Mi-am amintit de zilele cu opt ore de cursuri, de sutele de foi scrise și de cărțile citite. Aș vrea să pot da timpul înapoi, aș vrea să fiu iar studentă, aș vrea ca Universitatea să fie din nou a doua mea casă.

Am lăsat-o pe R să intre la următorul curs și am plecat spre casă. Am ales tot ruta prin centrul vechi. Doi tineri se sărutau cu foc, pe la cârciumi se adunaseră clienți și stațiile de ratb erau pline de oameni care se întorceau de la muncă. Eu veneam doar de la o plimbare la care ieșisem pentru simplul fapt că în casă nu era cu mult mai cald ca afară.

 

 

Moină

Şi toamna, şi iarna

Coboară-amândouă;

Şi plouă, şi ninge -

Şi ninge, şi plouă. 

Şi noaptea se lasă

Murdară şi goală;

Şi galbeni trec bolnavi

Copii de la şcoală. 

Şi-s umezi pereţii, 

Şi-un frig mă cuprinde -

Cu cei din morminte

Un gând mă deprinde... 

Şi toamna, şi iarna

Coboară-amândouă;

Şi plouă, şi ninge -

Şi ninge, şï plouă.

                              George Bacovia                                                                                                          

Cam asta am vrut să zic, dacă e să transpunem totul în versuri.

Halucinant

Primii fulgi de zăpadă îmi aduceau o bucurie copilăroasă – fugeam de la o fereastră la alta, țopăiam prin casă, verificam mereu stratul depus, pregăteam decorațiile de Crăciun și cădeam în visare.

Astăzi ninge pentru prima dată într-o lună care nici măcar nu-i aparține iernii. Dar nu e nicio bucurie. Cel puțin nu pentru mine.

Am douăzeci și ceva de ani, locuiesc cu chirie și nu am un job stabil. Casa în care trăiesc este înaltă și orientată spre nord. Camera este destul de mare, are nu mai puțin de trei ferestre și doi pereți exteriori. Pentru a fi încălzită trebuie consumată ori o cantitate semnificativă de gaze, ori de curent. Ambele resurse sunt la fel de scumpe și ambele companii adaugă taxe la fel de iraționale și de nesimțite. Nu mai vorbesc de TVA, dreptul statului care dublează orice factură.

Așadar, în aceste condiții nu pot decât să am orice alte sentimente privind ninsoarea, în afară de bucurie. Frustrare, nervi, supărare și iar frustrare. Mă gândesc numai la milioanele de lei pe care trebuie să le dau la facturi. La frigul pe care trebuie să îl îndur de acum și până la primăvară. La mucegaiul care o să apară pe pereți și care o să-și imprime mirosul pe toate lucrurile din casă – pe haine, pe lenjeria de pat, pe perdea, pe părul meu și mai ales pe plămânii mei. La clorul pe care o să fie nevoie să îl folosesc săptămânal pentru a șterge ciupercile de mucegai. La aerul rece pe care o să-l inhalez în fiecare zi și care o să-mi usuce gâtul și o să-mi inflameze amigdalele. La cutiile de antibiotice pe care trebuie să le iau apoi. La nopțile nedormite din cauza bolii. La toate lucrurile pe care nu o să mai pot să le fac pentru că trebuie să stau în pat cu două plăpumi pe mine și cu trei straturi de haine. Să nu uităm de zăpada care trebuie dată de pe scări!

Nu, categoric nu! Nu mă bucur câtuși de puțin că ninge! De fapt, nici nu pot să cred că ninge! Am impresia că este o glumă proastă, un coșmar, o halucinație, orice, dar nu realitate! Și totuși nu se mai oprește! Clopotele Mitropoliei bat și ele neîncetat. Mă aflu într-un cadru bacovian și nu văd nicio scăpare. 

Stop!

Ce poate fi mai plăcut decât să evadezi în ecranul laptopului tău, savurând un pahar cu vin (cam acru, cei drept, dar esența contează) și dând volumul la maxim? Ai nevoie de alcool și de zgomot pentru a nu-ți mai auzi gândurile care rulează la nesfârșit. Oricât ai încerca, nu poți să le oprești – îți amintesc întruna de ce ai făcut azi, de fiecare cuvânt rostit, de fiecare imagine văzută, de fiecare persoană cu care ai interacționat, de fiecare ceartă și de fiecare țipăt. Și cel mai rău este că îți repetă mereu ce mai ai încă de făcut – o listă care continuă în fiecare noapte când închizi ochii și încerci să dormi. Dar de prea multe ori încerci degeaba; nu reușești decât să te enervezi că noaptea se duce și tu stai tot cu ochii deschiși.

Sunt atâtea lucruri de făcut într-o singură zi. Nu-i de mirare că nu reușim niciodată să le ducem la bun sfârșit pe toate. Dar pe de altă parte, doar pentru asta există ziua de mâine, nu? În mintea noastră acest mâine este foarte clar: „O să mă trezesc mai de dimineață, o să ajung la timp la muncă, o să fiu extrem de eficientă, apoi o să ajung repede acasă, o să fac ceva de mâncare, o să merg repede la cumpărături, o să mai lucrez la un proiect, o să îmi notez toate cheltuielile, apoi o să văd și un film. A, și să nu uit, undeva, printre toate aceste activități, o să fac și 30 de minute de pilates.”

Și vine noaptea. Și nu poți să dormi. Și te enervezi. Și te semi-trezești iar cu o oră înainte de ora stabilită. Și iar aștepți să sune alarma. Și când sună în sfârșit, te enervezi că trebuie să te dai jos din pat și parcă acum ți se face și somn. Și, într-un mod ciudat, după ce reușești să pleci de acasă, te enervezi că nu ești somnoroasă. Și ajungi la muncă și urmezi aceeași rutină de toate zilele. Și abia aștepți să pleci. Și când ajungi acasă (deloc repede, pentru că traficul din București nu îți permite asta), nu știi ce ai vrea să faci mai întâi – să te tolănești în pat sau să mănânci. După ce le faci pe amândouă, parcă ți se face somn. Te gândești că ăsta e momentul să dormi. Dar nu poți nici acum! De ce? Oare de ce? În minte ți se derulează toată ziua și ai vrea să o oprești. Taci odată! Știu ce am făcut astăzi, nu e nevoie să îmi repeți! Lasă-mă în pace! Vreau să mă odihnesc! Dar nu vrea și nu ai ce face. Renunți la somn. Treci la altceva. Nu reușești să faci nici jumătate din ce ți-ai propus ieri. Dar nu e nimic, mai există un mâine și mâine.

Vine noaptea. Iar ți se face somn. Bucuroasă, oprești tot și te ascunzi în pătură. În sfârșit o să dorm! Ce bine! Dar te-ai bucurat prea devreme, nefericito! După cinci minute mintea o ia razna și ochii se deschid. Nu se poate, mâine o să iau somnifere! Dar stai, cum am ajuns aici?

Și lista promisiunilor continuă...

Episodul 2

Firma de asigurări îți promite ajutor permanent, din toate punctele de vedere. Aici o să fii ca în familie. Atunci când ai nevoie de ceva, trebuie doar să ceri și e ca și primit. Dar dacă ne gândim mai bine, nici în familie nu există tocmai o situație ideală. Rudele fierb de invidie, îți transmit energie negativă, și dacă se ivește situația, te și fură. Ei, la asta voia compania să se refere când zicea că o să fie ca în familie. Da, o să te ajute cum pot ei mai bine – o să te învețe cum să completezi formularele, ce să îi spui unui client, cum să înregistrezi polițele, când să încasezi banii pentru ele, și așa mai departe. O să facă asta numai cât le cânți în strună și aduci clienți. Orice viitor asigurat este binevenit – mama, tata, sora, fratele, vărul, unchiul, mătușa, vecinul, nașa, etc. Dar după ce îți consumi toate resursele umane, te aruncă la coș ca pe un șervețel de unică folosință. Apoi, se șterg cu altul. Și tot așa. Problema este că, om normal fiind, adică fără cunoștințe pline de bani și dispuse să își asigure tot ce mișcă, o să dai repede faliment. În curând, o să fii copilul ignorat de toți, fără jucării noi și fără prieteni.

Ca în orice firmă, există, retrospectiv, promisiunea de avansare. Aceasta este cât se poate de reală. Astfel, orice simplu proaspăt agent de asigurări poate deveni teamleader. Bine, avansarea este condiționată de rezultatele agentului. Mai există și posibilitatea ca agenția să fie constrânsă de conducere să numească încă un teamleader pe lângă cei existenți deja. Oricum, ce faci odată ce ai fost avansat? Păi, în prima lună primești și tu în jur de 700 de lei, drept felicitare, apoi totul revine la normal, adică la zero lei. Dar acum poți să îți faci propria echipă și să ai proprii sclavi care să muncească pentru tine și să îți contribuie la comisioane.

Aici trebuie să precizăm că în urma interviurilor menite să aducă noi recruți, vechii teamleaderi își atribuie cei mai promițători (din punct de vedere financiar) candidați, iar tu rămâi cu restul. Din acest rest, doar câțiva mai vin și în zilele următoare, și din acești câțiva 99,9% sunt niște amărâți la fel ca tine, atrași și ei de iluzia grămezii de bani. Prin urmare, echipa ta nu îți oferă nici măcar ajutor moral. 

Dincolo de ușile unei companii de asigurări

Episodul 1

Promisiuni deșarte

De îndată ce intră pe ușa unei companii de asigurări, noului recrut îi este spălată mintea și în loc i se implantează imaginea unei grămezi uriașe de bani. I se insuflă convingerea că a ajuns într-un rai financiar, unde nu trebuie să facă mare lucru pentru niște săculeți cu bani auriți.

Dar să tragem și noi cu urechea și să aflăm cam ce se spune la un interviu.

Mai mult sau mai puțin direct, agentul îi spune recrutului că nu o să aibă o parte fixă de salariu. Dar să nu se îngrijoreze, că nu o să-i simtă lipsa. În loc de asta, o să primească o ploaie de comisioane pentru fiecare poliță încheiată. O să adune mai mulți bani decât și-ar putea imagina și nu o să mai vrea niciodată să se întoarcă la un job mediocru și banal.

Și acum recrutul, cu puțina gândire logică rămasă, întreabă: Dar unde găsesc clienții?

De fapt, asta era și singura întrebare la care trebuia să se gândească. Este problema tuturor agenților de asigurări. Toți se gândesc de unde să mai scoată niște clienți, care mai de care mai avuți și dispuși să plătească cât mai mult pentru o poliță.

Agentul îl liniștește și în privința asta. Doar nu o să-l lase de izbeliște, o să îl ajute ei. O să îi dea liste întregi cu potențiali clienți. Și dacă se ajunge la asta, sunt dispuși chiar și să înregistreze polițe făcute de ei pe numele recrutului, că să încaseze și el ceva.

Hai să vedem ce se ascunde în spatele acestei binevoințe duse la extrem, să citim puțin printre rânduri.

În primul rând, acele liste de clienți primite nu sunt oferite pentru reușita recrutului, ci tot pentru bunăstarea agentului. Atâta timp cât respectivul recrut este sub coordonarea agentului, tot ce realizează el merge direct în buzunarul șefului. Recrutul nu încasează nimic dacă nu atinge o anumită sumă pe lună. Ce se mai poate afla pe aceste liste? Și potențiali recruți. De ce vor teamleaderii să aibă cât mai mulți subordonați? Un prim răspuns logic ar fi (și chiar este) – pentru a aduna cât mai multe polițe în echipa lui și pentru a primii cât mai multe comisione. Dar mai există și alt motiv, care are legătură cu următorul paragraf.

De ce ar vrea un agent să-și cedeze o poliță? Doar așa, din simpatie pentru recrutul lui? Chiar atât de mult să-i pese de soarta subordonatului său? Hai să nu ne înduioșăm prea mult, că nu avem de ce. Adevărul este cu totul altul – recrutul nu se activează, dacă nu încheie o poliță. Apoi, dacă recrutul nu se activează, agentul nu își primește partea care i se cuvine pentru aburirea unei noi persoane. Să zicem 50 euro pentru fiecare om recrutat și activat ca agent.

Regăsire

După o mult prea lungă pauză, este timpul să revin la una dintre activitățile mele preferate - scrisul.

Îmi amintesc că o profesoară ne povestea despre o studentă talentată care obișnuia să scrie. Într-o zi, după ceva ani de la absolvire, s-a întâlnit cu ea și a întrebat-o ce mai face, de ce a renunțat la această pasiune, ce s-a întâmplat. „Viața.” Ăsta a fost răspunsul.

Atunci nu am înțeles. Eram sigură că nu o să renunț niciodată la scris. Dimpotrivă, abia așteptam să termin cu masterul și să am mai mult timp pentru scris „personal”. Deja mă vedeam într-o imagine ideală (care era și mai mult sau mai puțin ireală, dar nu aveam cum să știu atunci) – citind doar cele mai atractive cărți, scriind tot felul de povestioare, notând orice întâmplare interesantă care merita consemnată și visând mereu la mai multe... texte.

Dar ceva s-a întâmplat. Viața.

Am reușit să mă angajez chiar înainte de susținere. Redactor de carte. Am fost fericită.

Cu un program de 9 ore pe zi, îmi rămânea prea puțin timp și pentru mine. Timp care trebuia împărțit între datoriile domestice (activități care nu îți oferă nicio satisfacție intelectuală), extra joburi (de weekend și de seară) și inevitabila odihnă. Mergeam spre frustrare.

Mi-am dat seama că nu mai făceam nimic pentru mine. Unde erau toate cărțile noi, toate povestirile scrise, exercițiile fizice, ieșirile în oraș, și multe altele? Nicăieri. Ce se întâmplase? Viața. Intrasem exact în acel ritm al oamenilor maturi și banali. Trebuia să fac ceva. Și repede. Eram mâhnită.

Am întocmit un program numit „Survival plan for my brain”. Aveam să îmi dedic o oră din programul meu zilnic (da, din timpul de la birou) pentru ceva personal. În fiecare zi altceva – un articol pentru blog, învățat rusă, desenat o rochie, etc. Îmi revenise speranța.

La scurt timp am demisionat. Pe scurt, am refuzat să fac o muncă în care nu credeam. Am refuzat să mă aleg doar cu un salariu.

Am revenit la munca de freelancer.

Acum am timp pentru toate.

Cât despre planurile mele din inocenta perioadă a studenției... ei bine, sunt aici, nu-i așa?

Scriu și pot respira din nou. Cânt și scriu. Râd și scriu. Trăiesc și scriu.

Adultul din mine este dezamăgit pentru că nu m-am conformat normelor, pentru că nu am făcut compromisuri și pentru că nu am rămas la programul unui job.

Dar eu sunt fericită că nu am căzut capcana adultului. Sunt fericită că am putut să îmi amintesc de principiile și de convingerile mele. Sunt fericită că nu am uitat să fiu eu. Și mai presus de toate, sunt fericită că nu am uitat cine sunt eu.

Întrebați-vă mereu: „Cu ce mă aleg eu din acest job, în afară de o sumă de bani care se duce de o mie de ori mai repede decât îmi ia să o obțin?”

Care este adevăratul răspuns și care ați vrea să fie, de fapt?

Pe curând!

Stingeți becul!

Am o fire nefericită. Sunt dependentă de nou. Mă plictisesc repede. Îmi amintesc că am scris asta despre mine cu ceva timp în urmă. Din păcate, am uitat de trăsăturile astea ale mele, și fără să îmi dau seama m-am cufundat în platitudine. Acum sufăr. Ar fi trebuit să îmi scriu aceste trei propoziții pe tavan. Să le văd în fiecare dimineață și să nu uit niciodată că trebuie să fac mereu mai mult. Să fiu mereu mai ocupată, să încep mereu alte activități, să învăț mereu lucruri noi, să merg mereu în alte locuri. Am căzut în propria-i capcană. Acum, mă chinui să ies din groapă. De fapt, mint. Nu mă chinui deloc. M-am uitat în sus și am văzut că pereții sunt prea înalți pentru mine. Nu știu dacă mai pot scăpa. Aș avea nevoie de ceva să mă tragă în sus. Aș avea nevoie de o altfel de viață. Dar nu am bani să o cumpăr. Da, ce vă mirați așa? Și viețile se cumpără. Eu vreau una mai specială, și astea sunt și mai scumpe decât unele obișnuite. Din fericire nu sunt foarte căutate. De obicei, oamenii se mulțumesc cu puțin – o casă, mașini, bani, un loc de muncă. Nefericiților! Chiar credeți că astea vă aduc împlinirea de sine? Mi-e milă de voi! Eu îndrăznesc să vreau mai mult! Să cer mai mult! Să iau mai mult! Dar nu acum. Acum sunt blocată în groapa asta și nu găsesc nici o ieșire. E prea întuneric! Nu reușesc să văd nimic! Mă dor ochii de la atâta întuneric! Cum de am ajuns aici? A, firea, noutatea, plictisul! Vezi? Uitasem deja! Și doar ce am zis acum 13 rânduri! Cu memoria asta scurtă nu o să mai văd lumina niciodată! Am uitat să vă spun că am totuși un bec. Dar nici nu mă gândesc să îl aprind! De ce să fac asta? Dacă stau cu becul aprins, atunci cum o să mai recunosc lumina soarelui? Cum o să știu că razele lui au ajuns până la mine? Nu, nu, hotărât nu o să aprind becul! Prefer să rămân în întuneric! E mai bine așa, mai cinstit. 

Manifest împotriva adulților

Și nu a tuturor, ci doar împotriva celor care încearcă cu orice ocazie să își bată joc de tineri, mințindu-i ca pe niște copii mici, crezând că îi pot prosti și profita de ei, doar pentru că au 20 de ani! Aveți grijă, veți întâlni la tot pasul astfel de oameni, și chiar dacă la început veți crede că vă vor doar binele, să nu cădeți în plasă! Se uită la voi și vă mint cu nerușinare, vă manipulează cu zâmbetul pe buze pentru a obține ce le trebuie lor, pentru a schimba situația în una mai bună pentru ei, și nicidecum pentru voi. Veți crede că vă dau sfaturi din inimă și îi veți asculta pentru că sunteți siguri că experiența lor de viață vă va fi de folos. Din păcate, acestea sunt doar niște iluzii de care trebuie să uitați. Adevărul este că singura experiență de viață care te va duce undeva, va fi doar a ta, și nu a altuia; orice ai face și pe oricine ai asculta, loviturile de pe traseu sunt inevitabile și totuși puse acolo cu un scop. Decât să încerci inutil să le ocolești, mai bine înveți ceva de pe urma lor.

Singurii adulți în care poți să ai încredere în lumea asta sunt părinții tăi. Și ATÂT. Ai zice că unchii, mătușile și restul familionului intră și ei în categoria celor care mai presus de binele lor, îl vor pe al tău. Nimic mai greșit. Pe măsură ce crești, îți dai seama că toate întrebările acelea puse de ei (Când? Cum? Unde? De ce? Cu cine?), nu intră în discuție de dragul... discuției sau din dragoste pentru tine, ci pur și simplu din dorința arzândă de a se asigura că lui/ei îi merge mai bine ca tine, că el/ea are mai mulți bani ca tine, că are mai mult succes, mai multe lucuri în casă, mai multe alimente în frigider, mai mult orice! Invidia nu contenește niciodată. Și bineînțeles, nici bârfa. Dacă te-ai întrebat vreodată de ce nu îți merge nimic bine, ar fi o idee bună să iei în considerare energia negativă trimisă de toate aceste rude frustrate.

Cât despre adulții străini, ce să mai zicem? Toții cred că dacă ai 20 de ani, ești la fel de naiv ca un copil de 5 ani. Personal, m-am săturat să tot fiu luată de proastă. Este adevărat ca am o față de copil neștiutor și credul, dar asta nu înseamnă că m-am născut ieri. Asta nu înseamnă că nu am trăit și eu în aceeași lume sau că nu știu că există MINCIUNA! Da, acea minciună pe care adulții mi-o spun în față fără niciun scrupul. Și mai mult de atât, m-am săturat de lipsa de respect cu care suntem tratați de cei mai în vârstă decât noi!

Dragilor, să atingeți vârsta de 40 de ani nu este un merit, ci un lucru inevitabil, așa că nu vă mai mândriți cu asta! Iar replicile voastre pline de înjurături, la adresarea noastră cu „dumneavoastră”, nu vă face nicio cinste! Generalizarea tuturor tinerilor ca fiind niște „golani nesimțiți care duc țara de râpă”, nu dovedește decât gândirea voastră încuiată! Iar faptul că vă luați exact de tinerii care au un aspect liniștit, vă demonstrează lașitatea de a vă confrunta cu cineva care v-ar da un răspuns pe măsură.

De bătrâni nu mai spun. Care este problema voastră dacă stăm jos în tramvai? Poate venim de la muncă, de la facultate, de la școală, de pe drumuri, și suntem obosiți. Pe voi cine vă pune să umblați toată ziua? Nu mai are nimeni voie să facă nimic de voi. Mai nou, nu avem voie nici să mâncăm un covrig în tramvai! De ce? Mi-a spus mie un moș - că ei sunt bătrâni și le fac poftă, dar nu au voie să mănânce. De parcă aveam o friptură în mână, nu un ciot de covrig!

Da, știu, am deviat de la subiect. În fine, concluzia este să nu mai căscăm gura la ce zic toți, că mint de îngheață apele, mai ales dacă te văd tânăr și aparent naiv. Nu crezi nimic până nu verifici!

Welcome to Poorland!

Ai grijă, odată ce ai intrat pe Tărâmul Sărăciei, viața ta se schimbă complet! Degeaba te revolți, degeaba strigi, nu te aude nimeni și ai face mai bine să te adaptezi cât mai repede, dacă nu vrei să ajungi mai jos de Poorland (nu mă întrebați ce este aici, chiar nu vreau să știu). Prin urmare, dacă sunteți proaspăt veniți pe acest tărâm, următoarele indicații vă vor cădea tocmai bine! Urmați-le și dacă aveți noroc, veți avea mereu ceva pe masă, dacă nu în toate cele trei momente ale zilei, măcar la micul dejun și la cină.

1. Renunțați la toate ieșirile inutile în oraș! Fiți realiști, acum nu vă mai permiteți să plătiți dublu, triplu sau cine mai știe cât pentru mâncare și băutură. Un suc la restaurant (bar, local, cârciumă, etc) costă cât o sticlă (sau chiar două) de suc de la supermarket. Nu mai vorbim de bere – decât să cumpărați o jumătate de litru de la bar, mai bine mergeți la magazin și luați o sticlă de  doi litri și jumătate, cu aceeași sumă de bani.
2.  Dacă situația este critică, renunțați chiar și la sucul și la berea de la supermarket. Până la urmă, doar apa este vitală, și curge destulă la chiuvetă (da, la chiuvetă, că doar nu vă permiteți luxul de a cumpăra apă!).
3. Cumpărați cei ieftin și mult de mâncare. O să fiți uimiți, dar de multe ori, alimentele acestea considerate de „coadă” și căzute în dizgrația multora (mai ales a celor cu bani), au exact același gust ca și cele scumpe. Uneori chiar și mai bun. De fapt, toate sunt făcute în aceeași oală, eticheta diferă și brandul costă. Da, există și excepții, dar nu am bani să vorbesc de ele acum. Ca exemple de alimente, avem parizer la jumătate de kilogram, șnițele de... soia, cartofi și pâine.
4. Valorificați toate conservele, borcanele și produsele congelate pe care le priveați de sus până acum. Deși au tot zăcut prin casă, ocolite mereu de voi, a venit timpul să le descoperiți gustul. Nu vă fie frică, foamea le face foarte bune.
5. Dacă aveți poftă de ceva extravagant, atunci puneți-vă șorțul și pregătiți...o pizza. Rețetă: luați o bucățică de drojdie (pachetul e mic, se poate sustrage cu ușurință din supermarket) și adăugați puțin zahăr să se topească. Apoi puneți peste cam 200 ml apă calduță, după care adăugați făină până vă iese o cocă. A, nu uitați de sare (eu uit mereu)! Până crește coca, scoateți tot ce aveți prin frigider (mezel de acasă[1], brânză de acasă, legume tot de acasă, șuncă de la țară, etc) și tocați mărunt. Puneți coca în tavă, apoi tocătura, apoi un ou bătut (și cu smântână, e ieftină la găletușă), și gata, la cuptor! Aveți grijă să nu se ardă că rămâneți nemâncați!
6. Dacă vă vine pofta și de desert, eheei, prost caracter în asemenea vremuri! Totuși, să nu vă las așa amărâți. Să facem o tartă cu mere. Rețetă: pregătiți același aluat de mai sus. Luați două-trei din merele alea care zac pe masă de ceva timp, curățați-le de coajă și tăiați-le bucățele mici. Amestecați-le cu zahăr și scorțișoară. Puneți coca în tavă, să aibă marginile ridicate (că doar e tartă, nu pizza cu mere) și adăugați merele. La cuptor și gata! Poftă bună!

Inutil să mai zic acum să păstrați orice ban în plus pentru plata întreținerii și a chiriei și să uitați de orice sesiune de shopping. Puteți să mergeți la mall, într-adevăr, doar ca la muzeu. Dar vă sfătuiesc să stați acasă, mai bine, decât să vă frustrați că nu puteți să cumpărați nimic.

---

[1] Adică de acasă de la mama voastră

...

Most of them are acting as if they were to hire the surgeon for their future brain surgery. But you know what the funny aspect is? If by some unfortunate event, they will really need brain surgery, 99% of them (or even 100%) won’t be able to choose the surgeon to perform this operation. They will just be stuck with what they get. They will be as helpless as an unemployed person coming to their interview.