Orice dar este și o povară – mă bucur că pot scrie, dar în
același timp m-am săturat să scriu pentru alții. Ar trebui să îmi fie rușine că
fac asta, ar trebui să fiu condamnată că îmi folosesc scrisul pentru bani. E ca
și cum m-aș vinde. Și nu mai vreau să-mi vând această parte din mine. Vreau să
rămână doar a mea, vreau să-mi păstrez scrisul pentru mine și pentru sufletul
meu. Faptul că mă consum pentru un articol banal, dar plătit, în locul unui
text complet creativ și original care îmi aduce de un milion de ori mai multă mulțumire
de sine și satisfacție, mă face să mă simt cea mai amărâtă ființă de pe pământ.
Ca să supraviețuiesc, trebuie să îmi vând ce am mai drag, lucrul care m-a
salvat de-a lungul anilor de multă tristețe și supărare, lucrul care a fost
acolo întotdeauna și care m-a ajutat să transform orice aspect negativ în ceva
de care să fiu mândră. Scriitori numesc asta prostituția condeiului și
niciunuia nu i-a plăcut să facă asta, dar mulți dintre ei au fost constrânși să
o practice.
De ce să nu profiți de acest talent dacă tot îl ai și să
câștigi și bani de pe urma lui? Vă rog să nu vă întrebați asta! În schimb,
încercați să vă gândiți cum v-ați simți dacă ați fi nevoiți să vă vindeți cel
mai pur lucru pe care îl aveți și care vă ajută să supraviețuiți în lumea asta
murdară.
Vreau să scriu doar când vreau eu, doar când am inspirație, doar când am nevoie, doar când am poftă și doar despre ce simt. Este singurul lucru care îmi aduce zâmbetul pe buze, indiferent de "realitate".
Și acum zâmbesc din nou...
