Books, books, books!

Nu voi înceta niciodată să-mi cumpăr cărți. Oricât de săracă o să fiu în viața asta, oricât de puțini bani o să am, tot nu o să mă las – o să-mi cumpăr mereu cărți. Când pășesc într-o librărie, las toate grijile la ușă. E ca și cum aș intra în alt univers. Într-un univers în care totul este realizabil, în care orice poveste este posibilă. Un univers în care toate visele prind viață și zboară deasupra ta, așteptându-te doar să întinzi mâna și să prinzi unul. Unul sau mai multe pentru că în acest univers nu există limite. Aici trăiesc concomintent sute de suflete, au loc mii de evenimente, se încrucișează nenumărate destine. În același timp, unii râd, alții plâng, cineva se naște, cineva moare, cineva este refuzat, cineva trăiește euforia acceptării. În fiecare zi trec prin aceleași întâmplări, destinul lor se repetă la nesfârșit sub auspiciile unui autor atotputernic și omniprezent. Astfel că fiecare microunivers are Dumnezeul lui – unii sunt mai norocoși și pot zâmbii cu fiecare filă, alții au parte de zile mai negre și sunt nevoiți exprime neîncetat durerile și neîmplinirile creatorului lor. Din păcate, aceștia din urmă nici după creație nu au o viață mai fericită, pentru că, de cele mai multe ori, ajung în mâna unor stăpâni care suferă la fel ca ei și care se hrănesc cu nefecirirea lor. Cu toate astea, ei nu își urăsc condiția, deoarece știu că în universul lor, ei vor fi cei care vor dăinui mai mult și cei care vor fi cântați în cronicile literare. Ei vor devenii martirii lumii lor. Despre neșansa lor se va vorbi cel mai mult.

De fiecare dată când îmi achiziționez un microunivers, simt o mare bucurie în suflet. Mă simt mai bogată, mai împlinită. Dar sentimentul acesta nu durează mult, pentru că imediat apare un altul – regretul și mâhnirea pentru cărțile pe care a trebuit să le părăsesc și pe care nu am putut să le iau cu mine. Alegerea este întotdeauna un proces frustrant. De ce trebuie să aleg între mai multe cărți și nu pot să le iau pe toate (din cauza bugetului de student, firește)? Când intru într-o librărie cu scopul precis de a cumpăra o anumită carte de care am nevoie, inevitabil sunt atrasă de încă 10 titluri. Și spun numai 10 pentru că pe urmă mă forțez să nu mai privesc în jur, să mă uit doar la casieră și să aștept să-mi vină rândul. E greu, dar trebuie să fac asta pentru a-mi micșora suferința. Însă ultima librărie în care am fost nu mi-a permis această măsură de precauție, au fost atât de cruzi încât au pus cărți și în jurul casieriei! Și încă ce cărți! Ochii mi-au rămas fixați pe ele și a trebuit să mă lupt cu mâinile ca să nu se ridice și să le atingă, pentru că știam că intrarea în contact cu aceste microuniverse este periculoasă pentru bugetul meu. Tot uitându-mă, dintr-o dată văd tentația maximă – un titlu de Mircea Cărtărescu, o apariție proaspătă din 2012. Se numea „ochiul căprui al dragostei noastre”. În astfel de condiții era imposibil să mă controlez. Imediat am pus mâna pe ea, am răsfoit-o puțin – proză! Și mai dureros! A fost nevoie de o mustrare gravă de conștiință ca să o pun la loc, să-mi plătesc volumul ales și să plec. De fapt nu am plecat, am fugit! Am fugit cât mai departe de tentație! Apoi mi-am amintit că totuși, nu cumpărasem nimic nevaloros, ci dimpotrivă, eram proprietara unei cărți minunate de convorbiri cu Umberto Eco. Mai m-am consolat. În următoarele două zile am devorat volumul acesta, iar după ce l-am terminat gândul îmi stătea numai la cel albastru, de lângă casierie. După o săptămână, printr-o întâmplare nefericită spre fericirea mea am fost nevoită să merg din nou la București. Să nu vă închipuiți că m-am întors acasă fără ultima publicație a „maestrului” (cum nu-i place să i se spună) Cărtărescu.