Am o
fire nefericită. Sunt dependentă de nou. Mă plictisesc repede. Îmi amintesc că
am scris asta despre mine cu ceva timp în urmă. Din păcate, am uitat de trăsăturile
astea ale mele, și fără să îmi dau seama m-am cufundat în platitudine. Acum sufăr.
Ar fi trebuit să îmi scriu aceste trei propoziții pe tavan. Să le văd în
fiecare dimineață și să nu uit niciodată că trebuie să fac mereu mai mult. Să fiu
mereu mai ocupată, să încep mereu alte activități, să învăț mereu lucruri noi,
să merg mereu în alte locuri. Am căzut în propria-i capcană. Acum, mă chinui să
ies din groapă. De fapt, mint. Nu mă chinui deloc. M-am uitat în sus și am
văzut că pereții sunt prea înalți pentru mine. Nu știu dacă mai pot scăpa. Aș
avea nevoie de ceva să mă tragă în sus. Aș avea nevoie de o altfel de viață.
Dar nu am bani să o cumpăr. Da, ce vă mirați așa? Și viețile se cumpără. Eu vreau
una mai specială, și astea sunt și mai scumpe decât unele obișnuite. Din fericire
nu sunt foarte căutate. De obicei, oamenii se mulțumesc cu puțin – o casă,
mașini, bani, un loc de muncă. Nefericiților! Chiar credeți că astea vă aduc
împlinirea de sine? Mi-e milă de voi! Eu îndrăznesc să vreau mai mult! Să cer
mai mult! Să iau mai mult! Dar nu acum. Acum sunt blocată în groapa asta și nu
găsesc nici o ieșire. E prea întuneric! Nu reușesc să văd nimic! Mă dor ochii
de la atâta întuneric! Cum de am ajuns aici? A, firea, noutatea, plictisul! Vezi?
Uitasem deja! Și doar ce am zis acum 13 rânduri! Cu memoria asta scurtă nu o să
mai văd lumina niciodată! Am uitat să vă spun că am totuși un bec. Dar nici nu
mă gândesc să îl aprind! De ce să fac asta? Dacă stau cu becul aprins, atunci
cum o să mai recunosc lumina soarelui? Cum o să știu că razele lui au ajuns
până la mine? Nu, nu, hotărât nu o să aprind becul! Prefer să rămân în
întuneric! E mai bine așa, mai cinstit.
