Vreau să evadez!

Vreau să evadez!

Vreau să evadez din mine! Vreau să evadez din viața mea! Sunt încătușată în propriul meu destin care mă urmărește oriunde aș fugi, oricât de departe aș pleca, oricât de multe ore aș petrece într-un tren care mă duce altundeva, în alt oraș, în alt ținut în care să-mi găsesc altă soartă, altă chemare, în care să trăiesc altă viață paralelă, măcar pentru un minut... măcar pentru un minut să nu mai fiu eu, să rup lanțurile crudei soarte care mă condamnă la o altă realitate, la o altă existență decât cea dorită de mine. Dar nu mă lasă, nu mă lasă să scap, trage mereu de mine și trage mereu în mine! Mă lovește mereu.

Aș vrea să pot să-mi las câte o parte din mine să trăiască în locurile prin care umblu câteodată, măcar câte o părticică să poată evada și să cunoască fericirea sau măcar să încerce să trăiască în afara tiparului „eu”.

Aș vrea ca o părticică din mine să rămână în casa de la Sighișoara, casa cu vedere către tot orașul, casa din cetate. Casa de pe strada pavată cu pietre și cu ghivece de flori la intrare. Casa cu ferestre înalte și cu ușa ce dă direct în stradă. O femeie în vârstă, cu privirea blândă a ieșit să ude florile și mi-a zâmbit complice. Brusc m-am văzut în ochii ei, în gesturile ei, în zâmbetul ei care spunea mai mult decât o mie de cuvinte. M-am văzut locuind în casa ei, m-am văzut fericită, m-am văzut ducând o existență tihnită, o existență altfel decât „eu”. Îmbătrânisem, dar totuși eram fericită, eram împăcată cu viața mea, eram împăcată cu mine, eram, Eram. Aveam deja copii, nepoți, trecusem prin aceste etape și acum eram o bătrână împăcată cu viața.

Realitatea mi-a smuls repede această fericire. Mi-a luat și casa cu flori la intrare, și copiii, și nepoții și mai ales tihna. Mi-a dat în schimb realitate. Mi-a dat posibilitatea de a realiza că nu am nimic din toate astea și că poate nici nu o să le am vreodată. Tot ce a putut realitatea să îmi dea a fost viața „eu”, o viață aproape insuportabilă și o realitate covârșitoare. Cu toate astea mă bucur că am avut ocazia de a trăi în casa din cetate, ducând o viață odihnitoare și liniștită alături de urmașii mei.

Realitatea realității sau teoria realității...

Ce este realitatea?

„You have a problem with perceiving reality!”

What is reality?

What makes you think you have a real perception about reality and I do not?

Realitatea este ceva relativ sau mai bine spus, subiectiv. Fiecare are realitatea lui. Fiecare trăiește și crede în realitatea lui. Nu poți veni tu într-o zi să-i spui „Știi, realitatea în care trăiești tu nu este reală!” Dar care e realitatea reală?

Ce te face să crezi că realitatea ta e mai reală decât a mea?

Daca realitatea ta nu îți permite să vezi că nu e cea reală, ci doar o variantă a realității reale, absolute, pe care nu o percepe nimeni, atunci trăiești într-o iluzie, într-o cutie dincolo de care nu mai poți vedea nimic.

Realitatea absolută este realitatea reală. Este o realitate la care nu poate ajunge nimeni în timpul vieții. Este o realitate mai presus de orice ființă și mai ales, mai presus de realitatea oricărei ființe. Realitatea noastră, ca ființă umană, este doar o variantă distorsionată a realității absolute. Există deci atâtea realități câte conștiințe există pe pământ.

Pe lângă realitatea absolută și realitatea individuală, există și realitatea universală. Aceasta se află undeva la mijloc și este alcatuită din convențiile sociale. Este realitatea asupra căreia  cădem de acord într-un anumit moment sau altul. Este realitatea unei colectivități. Realitatea banalizată de mersul zilnic al lucrurilor și de problemele existente la nivel uman. O realitate convențională mai degrabă, pe care o acceptam și după care ne ghidăm în viață pentru a trăi și supraviețui în cadrul societății.

Este clar până aici că nu putem percepe realitatea absolută, dată fiind condiția noastră de ființe superficiale, asupra căreia natura ne împiedică să ne ridicăm (în cel mai bun caz, putem prinde frânturi din această realitate, care ne vor dechide ochii pentru un moment, dar care ne vor parăsi repede, lăsându-ne iarăși în întuneric până la următoarea sclipire sau până la iluminarea finală și definitivă).

Următoarea problemă care apare este neputința de a percepe până și realitatea convențională. Neputință sau refuz, dupa caz. Nici nu știu cum este mai rău. Dacă nu ești capabil să percepi o altă realitate decât a ta, personală, atunci nu ai de unde să știi că există și altceva dincolo de tine, deci nu te poți forța să te schimbi sau să ieși din lumea ta. Într-un cuvant - ești fericit așa cum ești! Nu mai ai nevoie de nici o înălțare, de nici o iluminare sau „trezire la realitate” pentru că nici nu conștientizezi că există sau că ar fi posibil așa ceva.

Însa altfel stau lucrurile atunci când poți dar nu vrei! Ești conștient că lumea în care trăiești este doar o iluzie, o minciună pe care ți-o spui în fiecare zi până la epuizare, un tărâm utopic pe care nu vei ajunge niciodată, care se departează pe masură ce te apropii, dar spre care continui să alergi clipă de clipă...

“Ai o problema cu realitatea!”

„You have a problem with perceiving reality”

Da, în acest caz ai o problemă cu perceperea realității.

Dar nu cumva problema nu este cu perceperea realității, ci cu tine?

De ce să percep realitatea (convențională) în care sunt doar un biet student mediocru, neinteligent, fără bani sau mijloace de avansare în viața socială și financiară, fără un loc al meu, fără o casa a mea, o realitate în care mă mut dintr-o casă străină în alta și în care am probleme fizice și psihice?!

Cum să trăiesc, cum să supraviețuiesc cu această realitate prezentă în conștiința mea tot timpul?

Nu este posibil.

De aceea îmi creez și trăiesc într-o realitate a mea, personală, o realitate în care sunt ferit de cruzimile vieții, în care sunt un suflet sensibil ce are nevoie de iubire și liniște pentru a supraviețui, în care am propria mea casă și în care călătoresc oriunde am poftă.

Nu , nu vreau să accept realitatea care îmi spune că nu o să am o casă decât peste mulți ani sau poate niciodată! Nu, nu vreau să accept că sunt doar un muritor care se va stinge într-o zi și va fi uitat de acest pământ pe care a pășit în fiecare zi! Nu, nu vreau să accept că eu, eu nu voi mai exista!

NU!

Nu vreau să accept nici o frântură din realitatea convențională și de aceea reacționez violent la contactul (involuntar, bineînțeles) cu ea. Reacționez violent și nu îmi găsesc liniștea decât atunci când găsesc o modalitate de a o distorsiona astfel încât să se poată integra în realitatea mea. Dar asta nu înseamnă că mă abandonez realității convenționale și că o accept, ci că scormonesc alte mincini noi pentru a-mi reclădi realitatea personală, zguduită pentru moment de realitatea convențională.

...

The wind is wild indeed....

SCRISOARE MANIFEST PENTRU ROMÂNUL INTELECTUAL

Nu mai ai liniște! Nu mai poți dormi nici ziua nici noaptea!

Ziua, cetățenii cu un grad de civilizațe aflat sub nivelul gropii Marianelor¹ ascultă muzică pentru tot cartierul, pentru tot orașul, pentru toată țara! Decibelii pătrund peste tot, trec chiar și de vestitele termopane, termopane! Iar dacă, să zicem că ai reușit cât de cât să mai oprești din avalanșa de poluare fonică din afară, și constrâns de circumstațe stai cu geamurile închise pe o vreme toridă, să nu te bucuri prea mult! Nu uita că ai vecini și înauntru: dedesubt, deasupra, la stânga, la dreapta! Dintre toți acești oameni, sigur se vor găsi unii mai binevoitori și cu un spirit mai săltăreț care să te scoată din „monotonie” cu zgomotul lor numit muzică de ei, dat la maxim. Așa sunt românii, darnici, vor să împartă tot ce au cu aproapele lor!

Odată cu venirea nopții veselia e și mai mare: acum se aude un sunet încă și mai dăunător urechilor tale – „muzica” de la nuntă! Ei, dar nu orice nuntă și nu orice muzică! Nunți originale, coborâte în stradă, cu cortul în mijlocul carosabilului (Vrei să mai circuli? Ei, da, ți-ai găsit! Da’ ce dom’le, nu mai sunt alte străzi în oraș, chiar ai nevoie să o iei pe aia?!), cu toată gama de mezeluri invitați speciali care se lălăie care de care mai cu foc, de zici că-i înmormântare, nu nuntă! Toate astea sunt însoțite de manifestări sonore care depășesc sfera animalicului și care sperie până și ființele necuvântătoare, teoretic inferioare omului. Iar atunci când mai descifrezi câte un cuvânt, te căiești amarnic și îți dorești să nu fi înțeles vreodată graiul românesc!

Să zicem că presupusa nuntă se termină într-un sfârșit și, deși ai nervii întinși la maxim, îți spui că asta a fost, gata, de acum în colo o să dormi liniștit, cât o mai fi rămas de dormit. Ei, eu zic să nu te grăbești, și să nu uiți în ce ținut trăiești! Dacă prin absurd încă nu știi, atunci să îți zic eu: în ținutul câinilor, dom’le! Da, da! Al câinilor! (Și vorbim acum de câinii patrupezi, pentru că ceilalți intră în alt domeniu și necesită o altă discuție). Câinii latră fără oprire, și din orice motiv – latră la oameni, latră la mașini, latră la alți câini, latră, latră, latră!

Ei, mai dormi mătăluță acum dacă mai poți!

Pe fundalul la toate astea o să auzi mereu petrecăreți care pleacă de la cârciumă-bar-restaurant, la orice oră și în orice stare de ebrietate! Acești domni și doamne distinse țin cu tot dinadinsul să își ia la revedere cum se cuvine, adică de multe ori și din toți plămânii! Cum ajung acasă, mă întrebi? Cu mașina, normal! Ei, aș, ce dacă au băut și ei un pahărel, zece acolo! Cine o să-i oprească? Totul e permis și totul se iartă într-un fel sau altul...

Te gândești să dormi mai mult dimineața? Păi dacă nu ai obligații și viața îți permite, te sfătuiesc să rărmâi și acum cu geamurile închise, pentru că românul nostru e harnic, se trezește devreme și înpărtășește ultimele întâmplări cu concetățenii lui. Asta n-ar fi nimic, dar modul original în care o face este cheia! Una stă la balcon, alta jos pe bancă, alta pe la colțu’ străzii, e și normal că trebuie să zbiere ca să se audă una pe alta! Plus, unde pui că oamenii se trezesc și veseli! Iar bairam, iar petrecere, iar poluare fonică! Și dăi ș-omoară și dăi ș-omoră până a doua zi! De te pune încornoratu’ să te gândești că așa zisa criza noastră de toate zilele nu e așa neagră și că statul ar mai putea tăia de pe ici pe colo!

Vă întrebați cum de am ajuns în situația asta?

Răspunsul e cum nu se poate mai simplu!

Democrația este de vină! Da, da, democrația!

Este cât se poate de logic – nu orice popor știe și poate să trăiacă în democrație!

Lasă un nebun în libertate și te va omorî! (nu că asta nu s-ar întâmpla deja în România)

Lasă un semidoct² fără instrucțiuni și o să îți distrugă toată munca!

Lasă un mahalagiu fără reguli și o să producă haos!

Pentru a scăpa de tirania acestor tipuri umane nu trebuie decât să urmăm teoria lui George Fitzhugh după cum urmează:

1-      Pentru o populație alcătuită din oamenii extrem de intelectuali și morali forma de guvernământ potrivită este democrația

2-      Pentru o populație alcătuită din oamenii mai puțin dotați intelectual și mai puțin morali forma de guvernământ potrivită este monarhia limitată constituțional

3-      Pentru o populație alcătuită din oamenii foarte ignoranți și imorali forma de guvernământ potrivită este despotismul militar

Pe lânga asta se mai impun și alte măsuri la nivel de individ, și anume:

1-      Cei care sunt foarte nelegiuiți trebuie închiși în penitenciare

2-      Nebunii trebuie închiși în azile (cei mai răi în cămăși de forță)

3-      Idioții trebuie îndrumați de comitete speciale

Vă urez o minte mereu trează!

P.S: pentru cititorii din „alte categorii” care ajung aici din întâmplare, adaug următoarele explicații necesare în înțelegerea textului:

1- Groapa Marianelor- este cel mai adânc punct de pe suprafața Pământului, se află în Oceanul Pacific și are o adâncime 11.034 m

2- semidoct – persoană ce are cunoștințe reduse și superficiale; puțin instruit

..ulterior câinii au fost otrăviți, nunțile s-au terminat și a venit și ploaia

RESPECTUL MESERIEI...

Niciodată nu am desconsiderat un vânzător/vânzătoare. Întotdeauna am spus „Bună ziua”, „Mulțumesc”, „La revedere”. Și cel mai important aspect este acela că întotdeauna m-am adresat cu „dumneavoastră” și am vorbit la persoana a doua plural indiferent de cât de tânără sau bătrână era persoana din fața mea. Fac asta din respect pentru mine în primul rând, ca dovadă a unui cetățean civilizat. În al doilea rând, nu trebuie să uităm niciodată că orice meserie își are locul ei în societate. Ce ne-am face dacă nu ar avea cine să ne servească într-un magazin? Apoi, există persoane care fac asta doar pentru o perioadă limitată de timp, ca job tranzitoriu. Aici se încadrează studenții, prin urmare oameni cu nivel superior de cunoștințe care merită respectați.

Astăzi am rămas cu un gust amar după ce am intrat într-un magazin ca să printez ceva. Cum nu a băgat nimeni de seamă că eram acolo, am încercat să atrag atenția: „Puteți să îmi printați și mie ceva?” (observați adresarea la persoana a doua plural!). Mă rog, era un tip cam de aceeași vârstă cu mine (sau cu câțiva ani mai mare), mi-a luat stick’ul, i-am spus ce trebuie printat, apoi mi l-a înapoiat și am așteptat să iasă documentul din imprimantă. Bineînțeles că a apărut o problemă (nu se putea alftel!) și imprimanta a refuzat să răspundă comenzii. Cum sunt obișnuită cu astfel de „întâmplări”, ‚accidente”, „coincidențe” sau cum vreți să le spuneți, nu m-am agitat prea tare. Dar din păcate a urmat replica tipului: „Mai dă stick’ul o dată!”. „Mai DĂ”! Cum așa?! Ce înseamnă asta?! Cum am ajuns brusc la o asemenea familiaritate?! Cum se face că eu, în calitate de client, vorbesc cu „dumneavoastră” și primesc în schimb o astfel de replică de la vânzător?! De când s-au inversat rolurile?! A, dacă veneam eu și vorbeam direct la per tu, asta era altă afacere! Cu toate că nici atunci nu prea se cuvine să îmi răspunzi folosind același registru! Nu vreau să par „cu nasul pe sus”, dar e normal ca atunci când folosești o adresare respectuoasă, interlocutorul să îți răspundă la fel de respectuos! Mai ales când nu te cunoaște, nu te-a mai văzut niciodată, nu are nimic în comun cu tine. Pentru că, până la urmă, adresarea la persoana a doua plural este folosită și pentru a denota distanța dintre interlocutori. Imaginează-ți atunci cum mă simt când tu, ca străin, îmi adresezi o asemenea comandă și îmi vorbești la per tu! Îmi invadezi spațiul personal și intim! Spațiu în care se încadrează doar familia, prietenii. Nu mă interesează că sunt mai tânără decât tine sau că avem aceeași vârstă! Contextul îți impune o anumită conduită. Plus că spațiul în care lucrezi nu este al tău, prin urmare nu ai dreptul să îi strici imaginea! Am mai fost acum două luni în acest magazin și era proprietarul pe post de vânzător – mi-a vorbit cu „dumnoavoastră” în condițiile în care eram in șlapi, pantaloni scurți și maieu! Nu mai spun că, la facultate, profesorii universitari li se adresează amărâților de studenți numai cu „dumneavoastră”, „domnișoară”, „domnule” și își mai și cer scuze dacă te întrerup în timp ce vorbești...

Așa că, dragi patroni, pe viitor aveți mai multă grijă când angajați pe cineva, s-ar putea să nu vă facă un renume prea bun...

Lie to me...or not!

LIE TO ME...OR NOT!

Do you think you know the man standing right beside you? Well, guess again! And again! And again! You can never be too sure! You’d better get used to the fact that people lie! People lie all the time! People lie about their birthday, about their salary, about their past, and last but not least, people lie about their feelings! Why do they do this? Well, if I knew, I wouldn’t be here wondering! And most of all, I wouldn’t be here trying not to feel hurt!

People lie without even considering telling the truth. Lying is their first instinct. After a while, they are not even aware of the fact that they have just said a lie. They do not find anything wrong in concealing the truth or in making up things just for fun. What is worst is that after another period of time, they are not able to make the difference between reality and their own lies! Even if they don’t have anything to hide, they are still making up things and lying without a logical explanation. And we all have to admit that this becomes pathological… It is in vain that you try hard to understand the process, to make some sense out of it, you won’t get anywhere near a sane excuse for it. It is extremely tough, but you just have to admit that you are being lied to by “the person” just for his/her own sake.

Lying gets everything to be dirty, ruins everything you have built and it just makes you feel sick! Sick about the whole thing, so sick that you want to shake all that dirt out of your skin!

Why, why should one stoop so low?

Please, do assume your responsibility for your actions!

Be a man/woman with integrity!

Hit me with the truth!