Caragialiana II

Iubitului meu îi place la nebunie să facă poze. La început se mulțumea cu peisaje, râuri, păsări, instantanee, nori, apusuri, natură mortă, etc. Apoi a trecut la copii și inevitabil la copii ceva mai mari... Și acum pozează păsări, dar dintr-o specie diferită, fără aripi și care nu zboară pe cer, ci de la un instrument la altul... Aceste păsări sunt sunt avide după fotografii în care să poarte cât mai puțin și să arate cât mai mult. Să fie pozate este ceva vital pentru specia lor și-ar da până și aripile inexistente pentru o nouă serie de apariții hot postate pe eternul facebook. Din fericire pentru ele și din păcate pentru restul persoanelor implicate direct în această „afacere”, preabinevoitorul meu iubit nu profită deloc de obsesia păsărilor și lucrează pe gratis (așa că, fetelor, nu mai așteptați, îndepliniți-vă necesitățile de fotomodele universale și treceți la pozat!). Dar să trecem peste asta și să ajungem unde ne interesează. Între timp nu pot decât să aștept o evoluție a interesului său spre alte categorii de vârstă, de la 50 în sus.

Într-o zi, pur întâmplătoare, mi-a venit pofta de alergat. Dar, după cum am menționat și în prima parte, eu sunt doar un șoarece de bibliotecă, prin urmare nu aveam nici urmă de cunoștințe, amici îndepărtați, uitați sau neuitați, prieteni sau rivali care să-mi țină companie. Următorul pas logic era să apelez la domnul fotograf care să îmi facă legătura cu o pasăre alergătoare. Zis și făcut! Și ca să vedeți după ce legi misterioase funcționează universul, tocmai avea o ședință cu un specimen exact din specia dorită, și nu alta! Bineînțeles că am profitat de asemenea ocazie și la două zile după asta am ieșit la alergat.

Cum pasărea aceasta avea darul ciripitului, am aflat și vrute și nevrute! Dar o să mă limitez la informațiile care sunt în legătura cu tema tratată aici.

Totul a pornit de la o întrebare „personală”: „Pe tine nu te deranjează că prietenul tău le face poze la alte fete?”. Hmm, cu toate că inside eram un vulcan pe cale să erupă („Normal, ce trebuie să le facă poze la toate fufele?! Și pe gratis! Ce, și-au luat toate pițipoancele fotograf personal?! Mai dă-le în pizda mă’sii, să pună mână să învețe că nu le face bâtu’ pe toate fotomodele! Mai repede o să ajungă pe centură!”), am luat o aură de femeie matură și superioară și am spus foarte frumos „Nu! De ce să mă deranjeze?! Este pasiunea lui! Să-i interzic lui să facă poze e ca și cum mi-ar interzice el mie să scriu!” (de atunci chiar am realizat că această afirmație este într-adevăr valabilă, adică chiar am început să gândesc matur). Cum era de așteptat, întrebarea era mai mult un pretext pentru a povesti mai multe despre ea. Și continuă: „Pe mine m-ar deranja. Uite, eu, de exemplu, aveam un iubit care îmi făcea poze. Eu credeam că îmi făcea numai mie, dar într-o zi am găsit în calculatorul lui poze cu alta! Să vezi ce scandal am făcut! Că prietenul ăsta al meu era mai mare ca mine (ea având maxim 16 ani). Adică era Mincu, dacă îl știi! Toate fetele îl știu! (m-am simțit băiat). Când le spuneam că sunt cu el, se ofticau toate! Cine mai era gagica lu’ Mincu?!” Observați logoreea!

Apoi inevitabil a început povestea relației lor... S-au cunoscut cu doi ani în urmă, Dumnezeu știe cum, pentru că eu am uitat complet, și ea tot aștepta să o înșele! De ce? Pentru că ea era minoră (și atunci și acum). Mă rog, prea minoră ca să-i ofere ce vor bărbații, dacă mai există limita asta în ziua de azi. Dar, se pare că tipul a fost fidea și atunci ce s-a gândit fata noastră „Mă, dacă ăsta nu m-a înșelat până acum, înseamnă că pot să fac pasul cel mare că pe urmă sigur nu o  să mai mă înșele!” După replica asta a urmat o mare pauză în mintea mea...pur și simplu m-am blocat! 16 – 2 = 14! 14! 14?! Cum așa?! Și o spune cu atâta dezinvoltură?! O avalanșă de întrebări imposibil de exteriorizat din cauza șocului îmi invadase creierii! De ce?! Cum?! DE CE?! Erau singurele care mai ieșeau la suprafață și între care oscilam. Nici nu știu cum am fost în stare să procesez continuarea, dar cumva am auzit-o: din păcate previziunea ei nu s-a adeverit, și tipul a înșelat-o chiar după.... Acum, chipurile, era plecat în Germania și se ruga de ea să se întâlnească când se întoarce, pentru că urma să se întoarcă în curând.

Între timp eu am profitat de noul subiect din noapte și, foarte fericită că am material tocmai bun de exploatat, am scris întâmplarea ce tocmai ați citit-o în prima parte. Entuziasmată că în sfârșit am scris ceva impersonal și neatins de nebunia mea trecătoare, eram nerăbdătoare să împart noul produs cu cineva apropiat care să mă laude pentru „realizarea” mea”. Și care era persoana cea mai apropiată dacă nu domnul fotograf? I-am trimis repede documentul pe net, că tot vroia el să vadă ce scriu eu și am așteptat reacția. Și am așteptat...și am așteptat. Seara, când m-am dus la el și l-am mai întrebat încă o dată ce părere are am avut o surpriză...sau mai bine zis un șoc! Povestirea mea era pe facebook! Uitasem că el nu poate să trăiască dacă nu postează tot ce mișcă pe facebook! Dar totuși, era proprietatea mea personală! Mă rog, după multe explicații neînțelese (conceptul unui text ca proprietate personală nu îi era cunoscut și nu putea pricepe așa ceva!), tot eu am ieșit personajul negativ pentru că, ce credeți, lumea a citit povestirea și culmea, s-a mai și recunoscut! Bine, bine, una e să te recunoști și alta e să te dezvălui singur când nu dă nimeni nici un nume! Stupoarea mea creștea cu fiecare secundă! Prin urmare, fetele s-au simțit cu musca pe căciulă și au început să se disculpe una pe alta pe facebook. „Nu e adevărat, nu a fost chiar așa! Eu sunt verișoara lui G. și știu ce s-a întâmplat!”. Să râd sau să plâng în fața la atâta prostie??? Nu am avut timp să mă hotărăsc că îi sună telefonul fotografului. Puteți să ghiciți cine era? Nu cred, așa că vă spun eu – era nimeni altul decât tipul prins în casa lui G. în toiul nopții! Din nou stupoare! Tipul era foarte nervos și supărat pentru că povestirea îl, citez,  „incrimina”. Toată întâmplarea asta a depășit limitele absurdului. Cum ar putea cineva să fie incriminat de un text în care nu se menționează absolut nici un nume, nici o adresă, nici un oraș, nici o dată, nimic?! De fapt, nu limitele absurdului se depășiseră, ci limitele prostiei! Dar asta nu e tot! După ce închide telefonul am parte de altă surpriză – cine era cel prins în delict cu o minoră și cel care tocmai sunase? Aici e aici! Era tocmai iubitul pasărei alergătoare! Mister total dezvăluit! Misiune îndeplinită! Cum vreți să-i spuneți. Cercul vicios a fost completat și încheiat de la un capăt la altul cu ultima veste: „Germania” iubitului pasărei logoreice era de fapt închisoarea, pentru relații cu minore.

După atâtea noutăți aflate mi-a trecut supărarea cauzată de abuzul făcut asupra textului meu, și imediat m-am consolat cu ideea unei continuări, gând întrerupt de vocea furioasă a fotografului: „Uite ce-mi faci cu scrisu’ ăsta al tău! Să nu mai scrii bălării d’astea!”. Prea târziu, eu aveam deja schița următoarei „bălării” făcută în cap. 

CARAGIALIANĂ 1

Toate vacanțele de vară au fost plictisitoare pentru mine. Fiecare zi de vacanță era o nouă tortură, același scenariu mereu – plictiseală și iar plictiseală. Nimic nou, nimic palpitant, nici o ocupație demnă de consemnat aici (pentru că, dacă v-aș spune că majoritatea timpului îl petreceam citind, v-aș plictisi și pe voi). În aceste condiții orice bârfă de cartier era binevenită, orice eveniment tragic sau fericit al vecinilor constituia o evadare de moment din monotonia toridelor zile de vară.

Cum nu aveam nimic de făcut toată ziua, era de așteptat ca nici noaptea să nu-mi găsesc locul. Așa că așteptam de la vecinii mei să mă întrețină cu ceva demn de urmărit și după lăsarea întunericului. Din fericire, s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele și în noaptea aceea mi-au oferit un spectacol tocmai bun de povestit tuturor prietenilor și tuturor rudelor.

Am prostul (sau bunul, după cum s-a dovedid acum) obicei să stau pe întuneric, chiar dacă nu pot să adorm. Nu las becul aprins sau televizorul să meargă doar așa, de umplutură, prefer să-mi umplu capul cu propriul creier. Prefer să mă uit pe cer, așteptând să apară ceva nou, o navă de extratereștrii, ceva (a apărut și asta într-o noapte, dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum), sau să visez la un trecut schimbător și la același viitor. Dar să revenim.

Într-o noapte, în timp ce stăteam în pat și îmi făceam scenarii posibile și imposibile cu privire la trecutul meu, apare pe tavan o lumină albastră intermitentă. „Salvarea!” îmi zic în gând și sar din pat drept la fereastră. Nu era salvarea, ci o mașină de poliție. „Cu atât mai bine!”, mă gudur la gândul la ceea ce va putea urma. Apoi, până să apuce mașina să parcheze și să iasă stimatele organe din ea, mă găsesc într-o mare nelămurire. „Dar de ce au venit? De ce acum? Eu i-am chemat acum un an pentru deranjarea liniștii publice! În plus, au venit și atunci. Cu patruzeci de minute întârziere ce-i drept, dar totuși au venit. M-au sunat, pentru că, bineînțeles, băieții de cartier care petreceau înainte pe lângă mașină cu decibelii la maxim, plecaseră de mult, goniți de zbieretele vecinilor. M-au sunat să cobor și să le explic ce s-a întamplat! Vroiau să urce la mine în apartament! Noroc că aveam interfon la scară și nu au putut să intre! Uf! Am scăpat atunci. Dar i-am auzit spunând că vor să-mi acorde o amendă! Nu am dormit toată noaptea de frică să nu mă trezesc a doua zi cu ei la ușă. Ce era să-i spun mamei? Asta era singura mea teamă. Mama! Nu amenda. Din fericire nu au venit a doua zi. Nici a treia. Dar eram sigură că o să-mi trimită ceva prin poștă. Așteptam cu înfrigurare...și am tot așteptat până am uitat. Dar acum mi-am amintit. „Dacă au venit pentru mine? Dacă ei nu au uitat și doar au amânat momentul? Dacă acum o să plătesc pentru că mi-am exercitat dreptul de a suna la poliție atunci când mi-a fost încălcat un alt drept, acela de a avea posibilitatea de a dormi în liniște? Dacă o să fiu arestată din cauza băieților de cartier care nu au mai avut răbdare încă patruzeci de minute până să vină „un echipaj” și să-i aresteze pe ei? Dar după un an? Până la urmă de ce nu? Durează mult până să proceseze toate datele, până să îndeplinească toate formalitățile, până când să se ia o decizie definitivă cu privire la caz. În plus, la ei acolo este și mare aglomerație! Se întâmplă zilnic tot felul de fărădelegi. Nu e ușor să ții pasul cu toate evenimentele.

Vinovăția plana asupra mea și nu mă lasa să văd de fapt, paranoia care mă cuprinsese. Îndată mi-am dat seama de absurditatea gândurilor mele și am revenit la prezentul din fața mea care se derula oarecum repede.

După ce au parcat corespunzător mașina, doi polițiști au ieșit grăbiți:

–        La ce număr a zis că stă?

–        Doișpe!

Se reped la interfonul blocului din față, formează „doișpe”, sună, cineva le deschide repede. Intră și urcă în scară.

Acum urmează lungi momente de așteptare...

După un calcul, mi-am dat seama că apartamentul cu numărul 12 are vedere exact pe partea cealaltă a blocului. Ghinion total!

Ca să nu mă plictisesc am început să uit pe la geamurile vecinilor de vizavi. Întuneric, obloane trase, lumini aprinse în toată casa, geamuri deschise, flashuri de la televizoare. Stai! Înapoi la geamurile deschise și luminile aprinse! În sfârșit ceva promițător! Brusc apare cineva care se plimbă din sufragerie în bucătărie. Este chiar locatara, și nu oricum. Este în tanga. Și numai în tanga! Face ture prin casă, agitată. La o privire mai bună, observ că nu e singură. Mai e cineva în sufragerie. Întâi m-am gândit că este soțul ei, dar apoi mi-am dat seama că era o altă fată. Din ce în ce mai interesant! O fi și ea dezbrăcată? Dar mai e cineva și în bucătărie. Un el. Probabil soțul menționat mai sus. O fi și el dezbrăcat? Dintr-o dată mintea mea s-a dus în locuri întunecate și a dat de ipoteze necurate. Să fie chiar așa?

În tot acest timp eram atentă și la ușa de la scară, să nu cumva să pierd momentul crucial în care organele părăsesc locul crimei. Deja eram dezamăgită și credeam că l-am și ratat când am vazut mașina plecând ceva mai devreme. Dar nu m-am descurajat, am așteptat în continuare, nu aveau cum să iasă din scară fără să se aprindă lumina.

La scurt timp s-a făcut lumină pe scară. „Asta e, coboară! Acum e acum! Trebuie să prind cât de mult pot!”. Mi-am încordat ochii și urechile la maxim și m-am pregătit să intru pe frecvență.

Cei doi polițiști au ieșit însoțiți de trei doamne agitate:

-          Bună seara, domn’ general? Sunt eu, sergent Ionescu! Am fost aici, la domiciliu. N-am găsit nimic, da’ nici eu n-am căutat așaaaa, peste tot... Da, da, am înțeles, să trăiți!

În acest timp, pe fundal se auzeau cucoanele care se dădeau de ceasul morții:

-          Doaaamne, cum se poate așa ceva?! Ce ne facem?

-          Da’ ce să caute?! Doaaamne!

-          Ia sună, vezi, să nu coboare!

După convorbirea cu superiorul, organul încearcă să le liniștească:

-          Da, nu-i nici o problemă, doamnă. Aveți timp, șaizeci de zile să faceți declarație și se rezolvă.

-          Da’ chiar așa, dom’le?! Nu se poate! Nu se poate! La noi în casă! Noaptea! Doaaamne! Nu mai pot, mor!

-          E, liniștiți-vă doamnă! Se mai întâmplă! V-am zis că se rezolvă! Aveți șaizeci de zile la dispoziție, face-ți o plângere și gata...aia e.

-          Doaamne! Da’ nu se poate așa ceva! De ce să vină la noi în casă?! Și noaptea?! Ce să caute noaptea la noi în casă?!

-          Doamnă, nu vă mai agitați, știu cum e, am și eu copii...

-          Uita-ți-vă să nu iasă prin spate!

-          Lăsa-ți-l, doamnă, că nu e problemă!

-          Dom’le, nu înțelegi că fata mea are doar treișpe ani???

Moment crucial – îi sună telefonul cucoanei, se aprinde lumina pe scară, agitație maximă!

-          Iese!

-          Repede, după el!

-          Să nu fugă prin spate!

Cucoanele dau buzna la ușa scării, se îmbulzesc să o deschidă, fug disperate la ieșirea din spatele blocului, polițistul strigă după ele.

-          Unde vă duceți, doamnă? Veniți înapoi! Lăsa-ți-l! Lăsa-ți-l să plece!

Fuge și el spre ușa de la scară, dar nu apucă să intre, ușa se încuiase. În acest caz se întoarce la mașină, unde erau mai mulți colegi acum. În total vreo cinci organe în exercițiul funcțiunii.

Din spatele blocului vin strigăte disperate:

-          Cine ești tu, mă?

-          Ce treabă ai tu cu Gina?!

-          Tu știi că Gina are doar treișpe ani???

-          Ce căutai la ea în casă???

Strigăte însoțite de palme care răsunau în noapte.

-          Lasă-l așa, stai!

-          Nu mai trage de el!

Așadar misterul a fost elucidat! Domnișoara (dacă pot să mă exprim așa fără să greșesc...) în cauză se petrecea cu un...tip în propria ei casă, fiind sigură că cele trei doamne nu se vor prezenta la domiciliu în noaptea cu pricina. Ei, neșansă totală! Aventura i-a fost întreruptă cu mare tam-tam și dramatizare! La asta s-a adăugat și prestigiul pe care avea să îl aibă mult timp în cartier, pentru că, locatarii consemnează tot, nu iartă nimic, și uită greu!

Vă întrebați ce făceau stimabilii la datorie în acest răgaz, când cucoanele dădeau să-l omoare pe tip în spatele blocului? Și eu! Ia să vedem.

Păi stau cu toții lângă mașină (o păzesc probabil, de infractorul periculos care a atentat la comoara domnișoarei de la apartamentul doișpe) și fumează.

-          Auzi, auzi! Treișpe ani! Hhmm!

-          Treișpe ani avea?

-          Da, mă, dacă îți zic!

-          Auzi, de la treișpe ani! (trage un fum...)

Pardon! Dacă mă gândesc mai bine, aveau dreptate! Nu puteau să acționeze pentru că erau șocați de așa întâmplare! Aveau și ei nevoie, ca tot omu’, de un timp ca să proceseze informația! Ei, hai, nu fiți așa răi cu ei! Termină de fumat și se duc și ei la fața locului, doar tipul nu o fi așa mormoloc să nu fie în stare să se apere de trei cucoane disperate!

Ce v-am spus? Și-au terminat țigările, s-au urcat în mașină, au mers 50 metri și au ajuns la scena conflictuală. De acolo nu am mai prins firul, pesemne că era altă frecvență.

Satisfăcută de informațiile prinse, m-am întors puțin la vecina cu tanga.

Curând s-au spulberat și de aici toate scenariile negre și am înțeles că, de fapt, se pregăteau să iasă în oraș. Dar în oraș la ora aia? Era aproape două noaptea. Unde s-ar putea duce în orașul astă la două noaptea în zi de muncă? Eh, dar ce știu eu, sunt doar un șoarece de bibliotecă plictisit care nu iese niciodată din cușcă...

M-am întors la culcuș și prin noapte s-au auzit ultimele picături ale operațiunii. Era vocea inculpatului care se apăra cu o afirmație mai degrabă incriminatorie:

-          Mică da’ bună! Mică da’ bună!

Imposibil de...despărțit 1

           

       În ritmul religiei și al sărbătorilor noastre nu există nici un moment bun de a părăsi pe cineva. Bine, numai bun nu poate fi un asemenea moment, dar toate aceste evenimente îl fac chiar mai nesuferit decât de obicei. Să dăm un exemplu: e iarnă, lucrurile nu stau tocmai bine, iar drumurile închise din cauza incompetenței autorităților (și nu a zăpezii) aduc și mai multă frustrare. Te gândești că ai vrea să renunți, dar apoi îți amintești – vine Crăciunul, să nu mai vorbim de Revelion! Ar fi trist pentru el să rămână singur în „magia sărbătorilor” și ar fi și mai trist pentru tine să nu ai partener în noaptea de anul nou. Prin urmare, păstrezi supărările pentru mai târziu, măcar să treacă perioada asta „festivă”. Ei, după puțină distracție parcă dracul nu mai este atât de negru, parcă mai există o șansă, parcă viitorul e mai roz. Până la următoarea dispută... Dar acum e deja prea târziu, vine ziua îndrăgostiților (nu că s-ar mai complica să facă ceva după atâta timp), apoi mărțișorul, ziua femeii, măcar să te alegi cu ceva daruri. Ați zice că aici se ivește momentul perfect, dar vă înșelați, pentru că urmează cele mai importante două evenimente – ziua lui de naștere, apoi ziua ta de naștere! Imposibil să zici ceva negativ! Apoi, după cum se știe vine Paștele... A, și am uitat de 1mai, de obicei prilej de plimbare relativ departe de casă. Și nu, deși vara nu are sărbători religioase/sociale majore, nu e bine nici acum pentru că urmează un concert și....minivacanța la mare! Ar fi ceva ocazii toamna, dar tocmai acum ne apucă sentimentalismul, ne lovește dragostea, promisiunile și altele. După care ciclul se reaia.

            Oricum ar fi, un lucru e sigur – o persoană nefericită într-o relație, care se satură să tot tragă de celălalt, inevitabil se va îndrepta către altcineva alături de care să nu se mai simtă singur.

Seara

             Nici unul dintre noi n-a vorbit mult în seara asta. Cuvintele au fost înghițite și privirile evitate, aruncate aiurea prin cameră. Deși nu vorbea nimeni, amândoi aveam aceleași gânduri și fiecare știa ce simte celălalt. Nici nu era greu de ghicit, expresia spunea totul. Câte un zâmbet forțat se mai ivea, doar pentru a întări senzația de durere de pe chipul celuilalt, doar pentru a confirma că nici unul nu eram veseli.

        Nimeni nu era fericit în seara aceea. Stelele nici nu au îndrăznit să apară, au stat ascunse împreună cu Luna sub pătura de nori. Nori care au fost și ei la fel de tăcuți ca și noi: nici un fulger, nici un tunet, doar întuneric și apăsare. Picăturile de ploaie s-au abținut și ele de la orice fel de exprimare și au fost înlocuite de lacrimile noastre sărate care au dat naștere la un surâs timid ce a ținut loc de o promisiune.... promisiunea că lacrimile sărate se vor transforma în lacrimi dulci de fericire care ne vor unii pentru totdeauna...