Și lista promisiunilor continuă...

Episodul 2

Firma de asigurări îți promite ajutor permanent, din toate punctele de vedere. Aici o să fii ca în familie. Atunci când ai nevoie de ceva, trebuie doar să ceri și e ca și primit. Dar dacă ne gândim mai bine, nici în familie nu există tocmai o situație ideală. Rudele fierb de invidie, îți transmit energie negativă, și dacă se ivește situația, te și fură. Ei, la asta voia compania să se refere când zicea că o să fie ca în familie. Da, o să te ajute cum pot ei mai bine – o să te învețe cum să completezi formularele, ce să îi spui unui client, cum să înregistrezi polițele, când să încasezi banii pentru ele, și așa mai departe. O să facă asta numai cât le cânți în strună și aduci clienți. Orice viitor asigurat este binevenit – mama, tata, sora, fratele, vărul, unchiul, mătușa, vecinul, nașa, etc. Dar după ce îți consumi toate resursele umane, te aruncă la coș ca pe un șervețel de unică folosință. Apoi, se șterg cu altul. Și tot așa. Problema este că, om normal fiind, adică fără cunoștințe pline de bani și dispuse să își asigure tot ce mișcă, o să dai repede faliment. În curând, o să fii copilul ignorat de toți, fără jucării noi și fără prieteni.

Ca în orice firmă, există, retrospectiv, promisiunea de avansare. Aceasta este cât se poate de reală. Astfel, orice simplu proaspăt agent de asigurări poate deveni teamleader. Bine, avansarea este condiționată de rezultatele agentului. Mai există și posibilitatea ca agenția să fie constrânsă de conducere să numească încă un teamleader pe lângă cei existenți deja. Oricum, ce faci odată ce ai fost avansat? Păi, în prima lună primești și tu în jur de 700 de lei, drept felicitare, apoi totul revine la normal, adică la zero lei. Dar acum poți să îți faci propria echipă și să ai proprii sclavi care să muncească pentru tine și să îți contribuie la comisioane.

Aici trebuie să precizăm că în urma interviurilor menite să aducă noi recruți, vechii teamleaderi își atribuie cei mai promițători (din punct de vedere financiar) candidați, iar tu rămâi cu restul. Din acest rest, doar câțiva mai vin și în zilele următoare, și din acești câțiva 99,9% sunt niște amărâți la fel ca tine, atrași și ei de iluzia grămezii de bani. Prin urmare, echipa ta nu îți oferă nici măcar ajutor moral. 

Dincolo de ușile unei companii de asigurări

Episodul 1

Promisiuni deșarte

De îndată ce intră pe ușa unei companii de asigurări, noului recrut îi este spălată mintea și în loc i se implantează imaginea unei grămezi uriașe de bani. I se insuflă convingerea că a ajuns într-un rai financiar, unde nu trebuie să facă mare lucru pentru niște săculeți cu bani auriți.

Dar să tragem și noi cu urechea și să aflăm cam ce se spune la un interviu.

Mai mult sau mai puțin direct, agentul îi spune recrutului că nu o să aibă o parte fixă de salariu. Dar să nu se îngrijoreze, că nu o să-i simtă lipsa. În loc de asta, o să primească o ploaie de comisioane pentru fiecare poliță încheiată. O să adune mai mulți bani decât și-ar putea imagina și nu o să mai vrea niciodată să se întoarcă la un job mediocru și banal.

Și acum recrutul, cu puțina gândire logică rămasă, întreabă: Dar unde găsesc clienții?

De fapt, asta era și singura întrebare la care trebuia să se gândească. Este problema tuturor agenților de asigurări. Toți se gândesc de unde să mai scoată niște clienți, care mai de care mai avuți și dispuși să plătească cât mai mult pentru o poliță.

Agentul îl liniștește și în privința asta. Doar nu o să-l lase de izbeliște, o să îl ajute ei. O să îi dea liste întregi cu potențiali clienți. Și dacă se ajunge la asta, sunt dispuși chiar și să înregistreze polițe făcute de ei pe numele recrutului, că să încaseze și el ceva.

Hai să vedem ce se ascunde în spatele acestei binevoințe duse la extrem, să citim puțin printre rânduri.

În primul rând, acele liste de clienți primite nu sunt oferite pentru reușita recrutului, ci tot pentru bunăstarea agentului. Atâta timp cât respectivul recrut este sub coordonarea agentului, tot ce realizează el merge direct în buzunarul șefului. Recrutul nu încasează nimic dacă nu atinge o anumită sumă pe lună. Ce se mai poate afla pe aceste liste? Și potențiali recruți. De ce vor teamleaderii să aibă cât mai mulți subordonați? Un prim răspuns logic ar fi (și chiar este) – pentru a aduna cât mai multe polițe în echipa lui și pentru a primii cât mai multe comisione. Dar mai există și alt motiv, care are legătură cu următorul paragraf.

De ce ar vrea un agent să-și cedeze o poliță? Doar așa, din simpatie pentru recrutul lui? Chiar atât de mult să-i pese de soarta subordonatului său? Hai să nu ne înduioșăm prea mult, că nu avem de ce. Adevărul este cu totul altul – recrutul nu se activează, dacă nu încheie o poliță. Apoi, dacă recrutul nu se activează, agentul nu își primește partea care i se cuvine pentru aburirea unei noi persoane. Să zicem 50 euro pentru fiecare om recrutat și activat ca agent.

Regăsire

După o mult prea lungă pauză, este timpul să revin la una dintre activitățile mele preferate - scrisul.

Îmi amintesc că o profesoară ne povestea despre o studentă talentată care obișnuia să scrie. Într-o zi, după ceva ani de la absolvire, s-a întâlnit cu ea și a întrebat-o ce mai face, de ce a renunțat la această pasiune, ce s-a întâmplat. „Viața.” Ăsta a fost răspunsul.

Atunci nu am înțeles. Eram sigură că nu o să renunț niciodată la scris. Dimpotrivă, abia așteptam să termin cu masterul și să am mai mult timp pentru scris „personal”. Deja mă vedeam într-o imagine ideală (care era și mai mult sau mai puțin ireală, dar nu aveam cum să știu atunci) – citind doar cele mai atractive cărți, scriind tot felul de povestioare, notând orice întâmplare interesantă care merita consemnată și visând mereu la mai multe... texte.

Dar ceva s-a întâmplat. Viața.

Am reușit să mă angajez chiar înainte de susținere. Redactor de carte. Am fost fericită.

Cu un program de 9 ore pe zi, îmi rămânea prea puțin timp și pentru mine. Timp care trebuia împărțit între datoriile domestice (activități care nu îți oferă nicio satisfacție intelectuală), extra joburi (de weekend și de seară) și inevitabila odihnă. Mergeam spre frustrare.

Mi-am dat seama că nu mai făceam nimic pentru mine. Unde erau toate cărțile noi, toate povestirile scrise, exercițiile fizice, ieșirile în oraș, și multe altele? Nicăieri. Ce se întâmplase? Viața. Intrasem exact în acel ritm al oamenilor maturi și banali. Trebuia să fac ceva. Și repede. Eram mâhnită.

Am întocmit un program numit „Survival plan for my brain”. Aveam să îmi dedic o oră din programul meu zilnic (da, din timpul de la birou) pentru ceva personal. În fiecare zi altceva – un articol pentru blog, învățat rusă, desenat o rochie, etc. Îmi revenise speranța.

La scurt timp am demisionat. Pe scurt, am refuzat să fac o muncă în care nu credeam. Am refuzat să mă aleg doar cu un salariu.

Am revenit la munca de freelancer.

Acum am timp pentru toate.

Cât despre planurile mele din inocenta perioadă a studenției... ei bine, sunt aici, nu-i așa?

Scriu și pot respira din nou. Cânt și scriu. Râd și scriu. Trăiesc și scriu.

Adultul din mine este dezamăgit pentru că nu m-am conformat normelor, pentru că nu am făcut compromisuri și pentru că nu am rămas la programul unui job.

Dar eu sunt fericită că nu am căzut capcana adultului. Sunt fericită că am putut să îmi amintesc de principiile și de convingerile mele. Sunt fericită că nu am uitat să fiu eu. Și mai presus de toate, sunt fericită că nu am uitat cine sunt eu.

Întrebați-vă mereu: „Cu ce mă aleg eu din acest job, în afară de o sumă de bani care se duce de o mie de ori mai repede decât îmi ia să o obțin?”

Care este adevăratul răspuns și care ați vrea să fie, de fapt?

Pe curând!