Prin oraș

 

 

Ieri am plecat de acasă cu gândul de a lipsi cel mult o oră și de a ajunge cel mai departe până la Unirii. Încă aveam și bluza de pijama pe mine – sub un alt pulover, bineînțeles. Singura care mă mai salva era fața. Dintr-un impuls rebel, înainte să ies, am folosit o cantitate neglijabilă, dar esențială de machiaj. Spun dintr-un implus, deoarece, de obicei, pe fața mea nu se poate găsi ceva mai mult de o urmă de ruj roșu. Dar pentru a-mi reduce din pedeapsă, femeilor, trebuie să vă spun că acel ruj este de la Dior. Sper ca acest mic detaliu să-mi aducă măcar îngăduința voastră, dacă nu iertarea.

M-am învârtit pe la Zizi Mall – nimic care să-mi atraga atenția, haine reciclate din anii trecuți. În schimb, am zărit niște cizme foarte interesante. Nici din cauciuc, nici din plastic, cu blană în interior, perfecte pentru vremea din zilele astea. Prețul m-a șocat la fel de mult ca prima ninsoare de săptămâna trecută – 91 de lei! Recunosc că arătau destul de bine, păreau de calitate și rezistente, dar totuși, 91 de lei... Dintr-o dată mă simțeam în Afi, Băneasa sau orice alt mall de fițe. Ghetele care anul trecut se vindeau cu 30 de lei, acum ajungeau și la 60! Mda, s-a cam stricat treaba și p-aici.

Cu niciun chef de a merge acasă, o sun pe R. Fugea spre un curs la care nu ajunsese niciodată pe semestrul acesta. Din fericire pentru ea, încă mai are cursuri la care să se ducă... sau nu. Am hotărât să ne întâlnim în clădirea tinereților noastre – Facultatea de Litere. Sătulă de bulevardul principal dintre Unirii și Universitate, am ales drumul mai mult sau mai puțin scurt din centrul vechi. Ca de obicei, m-am benoclat la toate magazinele cu rochii de mireasă. Doar că acum era ceva diferit la ele. Astăzi, pe lângă manechinele inerte prezente mereu la datorie, în magazine erau și mirese vii. Femei care probau cea mai importantă rochie din viața lor și domnișoare de onoare plictisite și obosite de frigul și de ploaia de afară. Am fost uimită să le văd. Uau, încă mai există ființe care se mărită și care găsesc satisfacție în asta!

După ce ne-am întâlnit, R și-a dat seama că nu o să ajungă nici de data asta la cursul mult evitat. Trebuia să găsim o carte pentru un el. Morții mătii. Acesta este titlul pe care l-a folosit pentru a scandaliza toți librarii de pe raza Universității. Cărturești, Sadoveanu și Eminescu au fost ținte sigure – numai femei la vânzare, care nu auziseră de așa ceva și care își stăpâneau cu ipocrizie orice reacție firească la un asemenea titlu. Cum nu am avut success, am zis să mergem și la Humanitas. Cartea nu era nici acolo, dar doamna de la librărie își amintise că o văzuse la Krețulescu. Cu o pudoare nejustificată și exagerată, și-a sunat colegii, încercând să îi întrebe despre ea fără să îi menționeze titlul. Ni s-a spus să așteptăm. Și cum poți să aștepți într-o librărie decât uitându-te la carți. Printre multe altele era și una cu coperți negre, cartonată și în format mare. Se numea Domnișoare. Scrisă de Marius Tucă (Show). Am scanat-o repede – nuduri schițate și pretenție de versuri Am să te fut și așa mai departe. Oare nu e de ajuns câtă pornografie ați băgat în televiziune? Acum veniți să ne spurcați și lumea literară?

Mi-am tratat ochii și mintea cu un album al Bucureștiului din vremea lui de glorie, am mai așteptat puțin și până la urmă am plecat. R a decis să continue căutarea în altă zi.

La întoarcerea spre facultate, am intrat la o expoziție de tablouri. Aici aveau să ne aștepte alte nuduri, schițate cu creioane cerate, în culori vii și infantile. Neimpresionant.

Am intrat în facultate și am insipirat adânc. O boboacă citea Țiganiada. Mi-am amintit de zilele cu opt ore de cursuri, de sutele de foi scrise și de cărțile citite. Aș vrea să pot da timpul înapoi, aș vrea să fiu iar studentă, aș vrea ca Universitatea să fie din nou a doua mea casă.

Am lăsat-o pe R să intre la următorul curs și am plecat spre casă. Am ales tot ruta prin centrul vechi. Doi tineri se sărutau cu foc, pe la cârciumi se adunaseră clienți și stațiile de ratb erau pline de oameni care se întorceau de la muncă. Eu veneam doar de la o plimbare la care ieșisem pentru simplul fapt că în casă nu era cu mult mai cald ca afară.

 

 

Moină

Şi toamna, şi iarna

Coboară-amândouă;

Şi plouă, şi ninge -

Şi ninge, şi plouă. 

Şi noaptea se lasă

Murdară şi goală;

Şi galbeni trec bolnavi

Copii de la şcoală. 

Şi-s umezi pereţii, 

Şi-un frig mă cuprinde -

Cu cei din morminte

Un gând mă deprinde... 

Şi toamna, şi iarna

Coboară-amândouă;

Şi plouă, şi ninge -

Şi ninge, şï plouă.

                              George Bacovia                                                                                                          

Cam asta am vrut să zic, dacă e să transpunem totul în versuri.

Halucinant

Primii fulgi de zăpadă îmi aduceau o bucurie copilăroasă – fugeam de la o fereastră la alta, țopăiam prin casă, verificam mereu stratul depus, pregăteam decorațiile de Crăciun și cădeam în visare.

Astăzi ninge pentru prima dată într-o lună care nici măcar nu-i aparține iernii. Dar nu e nicio bucurie. Cel puțin nu pentru mine.

Am douăzeci și ceva de ani, locuiesc cu chirie și nu am un job stabil. Casa în care trăiesc este înaltă și orientată spre nord. Camera este destul de mare, are nu mai puțin de trei ferestre și doi pereți exteriori. Pentru a fi încălzită trebuie consumată ori o cantitate semnificativă de gaze, ori de curent. Ambele resurse sunt la fel de scumpe și ambele companii adaugă taxe la fel de iraționale și de nesimțite. Nu mai vorbesc de TVA, dreptul statului care dublează orice factură.

Așadar, în aceste condiții nu pot decât să am orice alte sentimente privind ninsoarea, în afară de bucurie. Frustrare, nervi, supărare și iar frustrare. Mă gândesc numai la milioanele de lei pe care trebuie să le dau la facturi. La frigul pe care trebuie să îl îndur de acum și până la primăvară. La mucegaiul care o să apară pe pereți și care o să-și imprime mirosul pe toate lucrurile din casă – pe haine, pe lenjeria de pat, pe perdea, pe părul meu și mai ales pe plămânii mei. La clorul pe care o să fie nevoie să îl folosesc săptămânal pentru a șterge ciupercile de mucegai. La aerul rece pe care o să-l inhalez în fiecare zi și care o să-mi usuce gâtul și o să-mi inflameze amigdalele. La cutiile de antibiotice pe care trebuie să le iau apoi. La nopțile nedormite din cauza bolii. La toate lucrurile pe care nu o să mai pot să le fac pentru că trebuie să stau în pat cu două plăpumi pe mine și cu trei straturi de haine. Să nu uităm de zăpada care trebuie dată de pe scări!

Nu, categoric nu! Nu mă bucur câtuși de puțin că ninge! De fapt, nici nu pot să cred că ninge! Am impresia că este o glumă proastă, un coșmar, o halucinație, orice, dar nu realitate! Și totuși nu se mai oprește! Clopotele Mitropoliei bat și ele neîncetat. Mă aflu într-un cadru bacovian și nu văd nicio scăpare. 

Stop!

Ce poate fi mai plăcut decât să evadezi în ecranul laptopului tău, savurând un pahar cu vin (cam acru, cei drept, dar esența contează) și dând volumul la maxim? Ai nevoie de alcool și de zgomot pentru a nu-ți mai auzi gândurile care rulează la nesfârșit. Oricât ai încerca, nu poți să le oprești – îți amintesc întruna de ce ai făcut azi, de fiecare cuvânt rostit, de fiecare imagine văzută, de fiecare persoană cu care ai interacționat, de fiecare ceartă și de fiecare țipăt. Și cel mai rău este că îți repetă mereu ce mai ai încă de făcut – o listă care continuă în fiecare noapte când închizi ochii și încerci să dormi. Dar de prea multe ori încerci degeaba; nu reușești decât să te enervezi că noaptea se duce și tu stai tot cu ochii deschiși.

Sunt atâtea lucruri de făcut într-o singură zi. Nu-i de mirare că nu reușim niciodată să le ducem la bun sfârșit pe toate. Dar pe de altă parte, doar pentru asta există ziua de mâine, nu? În mintea noastră acest mâine este foarte clar: „O să mă trezesc mai de dimineață, o să ajung la timp la muncă, o să fiu extrem de eficientă, apoi o să ajung repede acasă, o să fac ceva de mâncare, o să merg repede la cumpărături, o să mai lucrez la un proiect, o să îmi notez toate cheltuielile, apoi o să văd și un film. A, și să nu uit, undeva, printre toate aceste activități, o să fac și 30 de minute de pilates.”

Și vine noaptea. Și nu poți să dormi. Și te enervezi. Și te semi-trezești iar cu o oră înainte de ora stabilită. Și iar aștepți să sune alarma. Și când sună în sfârșit, te enervezi că trebuie să te dai jos din pat și parcă acum ți se face și somn. Și, într-un mod ciudat, după ce reușești să pleci de acasă, te enervezi că nu ești somnoroasă. Și ajungi la muncă și urmezi aceeași rutină de toate zilele. Și abia aștepți să pleci. Și când ajungi acasă (deloc repede, pentru că traficul din București nu îți permite asta), nu știi ce ai vrea să faci mai întâi – să te tolănești în pat sau să mănânci. După ce le faci pe amândouă, parcă ți se face somn. Te gândești că ăsta e momentul să dormi. Dar nu poți nici acum! De ce? Oare de ce? În minte ți se derulează toată ziua și ai vrea să o oprești. Taci odată! Știu ce am făcut astăzi, nu e nevoie să îmi repeți! Lasă-mă în pace! Vreau să mă odihnesc! Dar nu vrea și nu ai ce face. Renunți la somn. Treci la altceva. Nu reușești să faci nici jumătate din ce ți-ai propus ieri. Dar nu e nimic, mai există un mâine și mâine.

Vine noaptea. Iar ți se face somn. Bucuroasă, oprești tot și te ascunzi în pătură. În sfârșit o să dorm! Ce bine! Dar te-ai bucurat prea devreme, nefericito! După cinci minute mintea o ia razna și ochii se deschid. Nu se poate, mâine o să iau somnifere! Dar stai, cum am ajuns aici?