Ultima modă

Vreți să fiți la modă în București? Atunci ar fi bine să știți că nu e nevoie să umblați prin toate mall-urile de fițe. H&M, Bershka, BSB, Guess, Kenvelo, Koton, Lee Cooper, Mango, Marks & Spencer, Pull & Bear, Stradivarius, Zara și restul magazinelor de haine au fost depășite. Uitați de ele, acum moda se face la... Zizi Mall! Nu, nu este o glumă, ci doar o constatare. Produsele vestimentare din acest magazin zboară pur și simplu de pe umerașe. Dacă nu ați apucat (pentru că asta trebuie să faceți aici, să apucați) să vă cumpărați itemul dorit, puteți să uitați de el – aici nu vine nimic în a doua tranșă. Modele de haine noi apar cam o dată la două zile și tot atât de repede și dispar. Nu se mai aduc niciodată aceleași modele, ci mereu altceva și altceva și altceva. Întotdeauna este aglomerație și întotdeauna ai nevoie de viteză atunci când există produse de bun gust la prețuri scandalos de mici (cifre normale, de altfel, dacă stăm să ne gândim). Dacă intri în magazin și vezi o haită de femei într-un anumit colț, e clar, acolo trebuie să fii și tu! Înseamnă că tocmai a „aterizat” marfă proaspătă și e rost de o afacere bună. Dar să dau și câteva exemple concrete – ghete/botine de iarnă cu blană pe interior, talpă, nu toc, diverse modele, culoare crem sau negru la 30 de lei. Aici a fost o adevărată bătălie – erau cutii împrăștiate peste tot de clientele disperate să găsească combinația ideală, unele le lăsau, altele luau câte 2, 3 perechi în brațe pentru probă, mergeau într-un colț și le încercau; se vedea frustrarea pe fața lor, la o așa ofertă ar fi preferat să fie singure în magazin, să aibă timp să se uite la fiecare, să le încerce de câteva ori fără să le fie frică că o să vină altcineva să i le răpească. Dar asta nu e era posibil, așa că trebuia să acționeze repede. O persoană împrăștiată nu ar fi reușit în cazul acesta. Cel mai bine era să ai un plan – scanai repede toate modelele, alegeai maxim 2, dădeai coate pentru numărul corespunzător și gata, victorie! Credeam că asta o să mă ajute să apuc și eu o pereche bună. Dar am avut o surpriză neașteptată – numerele erau cu totul aiurea. De la binecunoscutul 38, am ajuns la 36. Norocul meu a fost că m-am prins repede și că m-am gândit să desfac și cutiile de care nu se atinsese nimeni.

Hint: cutiile de sub modelul expus nu conțin neapărat același model, prin urmare nu vă limitați la el!

O altă isterie a fost cea a pantalonilor pufoși de casă. 15 lei. Adorabili. Azi am fost din curiozitate în magazin să văd ce mai e nou. I-am văzut și mi-a atras atenția un model cu gărgărițe. Nu aveam bani, așa că nu i-am luat. A doua zi a fost tragică – ajunsesem la timp să văd cum o tipă se îndrăgostise de același model și îi arunca în coșul de cumpărături. Nu, nu mai erau alții la fel. De fapt, tot ce mai rămăsese erau vreo 3 perechi negri sau așa ceva. Din nou tragedie. Ce e de făcut în acest caz? Soluția e simplă – fii un bun observator și o să îți dai seama că în București mai există alte câteva magazine „surori” cu Zizi Mall, ce au aceleași produse la aceleași prețuri. Se numesc Max Store și în general sunt roșii. De fapt, de la un timp, Zizi Mall și-a cam luat lumea în cap și a început să crească prețurile, prin urmare aceste magazine sunt și mai bune. Ultima achiziție – cizme gen UGG (modelul înalt) cu o tonă de blană în interior, 30 de lei, plus...mult doriții pantaloni pufoși cu gărgărițe, upgradați acum și cu buzunare. Nu, nu m-aș fi oprit aici dacă nu mă loveam de portofelul meu gol.

Acum știu că unele dintre voi o să fiți sceptice și o să ziceți că degeaba mă laud cu prețuri mici, pentru că nu există aceeași calitate ca la produsele extra scumpe din magazinele de fițe. Hai să fim serioși (sau serioase). Toată lumea știe că 90% din produsele vestimentare sunt făcute în același loc și de multe ori cu aceleași materiale. Există o singură diferență – brandul. Iar când vezi exact același produs la două prețuri extrem de diferite, te întrebi „Oare cât valorează, de fapt, aceste haine? Sunt luate la kilogram?”. Cel mai probabil.

Poveste urbană

Cu vreo doi ani în urmă mi-a atras atenția o fată care cânta la vioară lângă universitate. Pentru că nu știu să folosesc nici un instrument muzical, în general sunt uimită de fiecare dată când văd pe cineva manevrând unul și mă gândesc că acea persoană e cu siguranță un mic geniu. Cred că e destul de dificil să înveți să cânți la ceva, cel puțin e nevoie de multă răbdare și perseverență, calități care mie îmi lipsesc cu desăvârșire. Prin urmare, mă uitam cu admirație la fata asta și mă întrebam ce face cerșind în stradă (pentru că asta făcea, de fapt), când are un așa talent. Mă și enervasem la un moment dat, ce-ar fi să ieșim toți pe stradă, să stăm într-un colț, să facem ce știm noi mai bine și să ne așteptăm ca restul să ne dea bani pentru asta? Mă rog, după câteva zile mi-am dat seama că nu există nici un talent, ci că fata știa doar o bucată muzicală pe care o tot repeta la nesfârșit. Un fel de strategie de cerșit, scoasă din filmul cu Gheorghe Dinică, care avea rolul de a le face fiecăruia o poveste cât mai emoționantă. Probabil că și ea avea un astfel de personaj în viața ei care îi orchestra parcursul întregii zile de produs bani.

Între timp, fata s-a mutat la Unirii și cântă când pe o parte a bulevardului, când pe alta. Deși nu aș mai vrea să o întâlnesc, inevitabil îmi tot iese în cale. Cam acum un an observasem că burta ei se mărise. Nu știam ce să cred – era cu adevărat însărcinată sau era și asta o altă strategie de emoționare a publicului involuntar? Mai vedem, mi-am zis, dacă chiar e, o să îi tot crească burta. Și așa s-a și întâmplat – a continuat să crească lună de lună. Acum mă enervasem și mai tare. De ce să faci un copil dacă nu ai cu ce să-l crești?! Există două variante pesntru această „întâmplare” – prima este să o faci intenționat, a doua, din greșeală. În cazul ei, oricât de mult să zicem că și-ar fi dorit un copil, a fost un gest de egoism extrem să îl și conceapă (sau de prostie). Iar greșeala este și ea cu două tăișuri – ori ți se întâmplă pentru că ești sigură de situația ta financiară și maritală și prin urmare, un copil ar fi binevenit oricând, ori pentru că ești inconștientă de ceea ce faci. Acum nu știu care a fost situația ei, dar din punctul meu de vedere chiar nu trebuia să facă un copil. Decât dacă poate are bani de fapt, și o casă, și o familie, și cerșește doar așa, ca un job. Poate toată familia ei se ocupă cu asta și poate că strâng mai mulți bani decât cei care au un loc de muncă oficial. Oricum ar fi, cert e că acum își ia și copil cu ea la cerșit – îl ține într-un cărucior pe stradă. Sunt sigură că asta o să fie și meseria lui de cum o să poată să stea în picioare – cerșitul la colțul străzii. Până la urmă, un copil emoționează chiar și mai mult decât o fată cu o vioară.

De ce nu mă angajați?

Puteți să mă respingeți de câte ori vreți voi, pot să rămân fără nimic material pe lumea asta, dar e ceva ce nu îmi puteți lua orice ați face – cuvântul.

V-ați gândit că nu am mai dat pe aici pentru că m-am angajat și nu am mai avut timp de scris? Greșit! Adevărul e că de scris, am mai scris, dar nu pentru mine, ci pentru a-mi asigura mâncarea cea de toate zilele. Cu toate că nu prea îmi plăcea să fac asta, era o sursă financiară destul de utilă pe care o obțineam cu o oarecare ușurință. Acum am rămas și fără asta. În schimb, am tot fost pe la interviuri. O pierdere masivă de timp. De ce? Pentru că angajatorii noștri nu prea știu ce să facă cu persoana din fața lor. Majoritatea interviurilor decurg așa:

„Bună ziua. Cum te numești? Ce ai mai lucrat? Ce facultate ai făcut? De ce ai venit la noi?”

Răspunsurile la primele trei întrebări le pot afla și din CV, nu e nevoie să te cheme pe tine personal. Iar ultima întrebare este cea mai tâmpită la care se pot gândi. Oare de ce s-ar duce un locuitor al României, țară în plină criză financiară, morală, etc. și cu un mare grad de somaj, la un interviu?! Nu știu, poate e deja plin de bani și se plictisește acasă.

Dacă tot chemi un om la interviu, în primul rând ar fi frumos să îl chemi deoarece tu ca angajator consideri că acea persoană are mari șanse să fie cea aleasă, și nu doar așa, să fie de figurație, pentru că ai tu nevoie de extra bonusuri la salariu sau ca să se vadă în activitatea ta că ai făcut cautări intense. În al doilea rând, dacă tot ai persoana respectivă în față, ai putea să te implici mai mult și nu doar să o întrebi cum se numește. Aceste interviuri ar fi cu adevărat de folos dacă ar avea toate probe practice. Bine, bine, sunt tânără, nu am cine știe ce experiență, dar poate că sunt în stare să fac ceva, poate am abilități ascunse, poate mai și gândesc, poate am și idei noi, etc. Dar tu nu o să știi niciodată asta dacă nu îmi dai măcar un test. Doar stai de partea cealaltă a biroului, te uiți la mine și îmi pui întrebări idioate. Dar și eu sunt prea naivă și spun adevărul. Dacă tot mergem doar pe întrebare - răpuns teoretic, ar trebui să mint cu nerușinare și să spun că știu să fac orice ai avea nevoie, și să înșir zeci de denumiri care nici nu știu ce înseamnă. Poate atunci tu vei fi impresionat și vei lua în considerare angajarea mea. Însă ce vei face când îți vei da seama că totul a fost doar o poveste frumoasă? În nici un caz să nu dai vina pe minciunile mele, ci pe superficialitatea ta!

Dar să vă povestesc unul dintre multele interviuri la care am fost.

A avut loc la World Trade Center. Să vă zic și firma? Fie, este vorba de Euro Trade Securities.

Era ora 12.

Ajung și aștept să vină intervievatorul. Intrăm în birou și normal, încep întrebările, dar nu înainte de o mărturisire frapantă.

-    De obicei, eu nu prea citesc CV-urile, așa că spune-mi cum te numești.

Apoi direct la subiect.

-    Și ce așteptări ai?

-    Cum adică?

-    Adică ce așteptări ai de la acest job.

-     În primul rând vreau să mă angajez.

-   Nu e bine. Nu se spune așa că pari disperată. Răspunsul corect ar fi fost „Am mai lucrat ca secretară și îmi doresc acest post penru a învăța mai multe și pentru a avansa”.

No shit! Prin urmare, voi angajați doar persoane nu prea interesate de un job, care vin așa, doar de florile mărului la interviu. Normal că sunt disperată, toată lumea e, și tu ai fi fost dacă nu îți găseai un job timp de un an. Eu consider că o persoană „disperată” să se angajeze merită să fie aleasă pentru că o să fie mai muncitoare și mai serioasă decât restul. În plus, dacă există deja un răspuns predefinit, de ce mai mă chemi acolo? Că să îl auzi așa, pe repeat?

-    Ce știi despre firma noastră? Ai căutat ceva pe net?

-    Sincer, nu.

-    Aaaa, încă o bilă neagră. Puteai să zici că da.

-   Păi și pe urmă când mă întrebați ce am aflat ce mai ziceam? Vă dădeați seama că am mințit.

-    Pe urmă puteai să spui că nu ai găsit mai nimic.

Deja începusem să râd așa...

-   Adică preferați să vă mint, decât să spun adevărul?

-   E, puteai să spui așa, mai pe ocolite.

-   Și ce rezolvam?

-   Era un adevăr mai mascat. Oricum, eu nu pot să stau acum să îți povestec despre firma noastră, nimeni nu mai face asta astăzi (ba credeți-mă, toți au făcut-o în afară de el) când există internetul.

Știți ce? Nu mă interesează că există internetul, e de bun gust să ți se spună la interviu cu ce se ocupă firma. E ca și cum i-ai chema la tine în vizită pe noii tăi vecini, iar când te întreabă despre tine și familia ta să le răspunzi – „Dar ce, nu v-ați informat înainte să veniți? Aveți net, facebook, twitter, etc.”. Sau tu, care te duci la interviu, când te întreabă cum te cheamă, unde ai mai lucrat, ce facultate ai făcut să le răspunzi „Da’ ce, nu vedeți ce scrie în CV?! Nu l-ați citit înainte să mă chemați aici?!”.

Mă rog, nu am stat nici 3 minute, era pauza de masă, probabil că se grăbea să mănânce și nu îi stătea mintea la interviuri.

O singură satisfacție am avut în tot timpul acela – eram la etajul 11 și se vedea tot Bucureștiul de pe geam. În comparație cu imobilul în care eram, orașul părea plin de colibe sărăcăcioase.

Un fel de sat ancorat în trecut.

Și toamna spune

„Și anul ăsta tot rătăcită în spațiu te-am găsit! Se pare că nu îți priește vara! Strică tot ce reușește să construiască celelalte anotimpuri. Ar fi fost bine pentru tine dacă ai fi putut să treci peste ea, să ajungi direct la mine. Dar nu prea ai cum să faci asta. Și nici tu nu știi cum să te descurci cu ea. Probabil că ți-au rămas în sistem toate tendințele de irosire din celelalte veri de până acum, când nu făceai mai nimic util, în mare parte nu prea aveai ce. Mă rog, să zicem că ți-au folosit la ceva toate cărțile alea pe care i le-ai citit verii. Anul ăsta nici măcar atât n-ai făcut! Nici o filă citită! Nu știu ce o să mă fac cu tine! O să încerc să îți dau un imbold, să îți croiesc o cărare cu frunzele mele uscate, poate ajungi undeva, totuși. Dar, din câte văd, te-ai cam pierdut, hai să nu zic de tot, dar pe aproape. Știu, nu-ți convine nimic, pretexte ai cât cuprinde, poate că mai ai și dreptate și totuși nu ai! Până acum ai fost în condiții și mai rele, din toate punctele de vedere, și uite că tot ai reușit mai multe! Acum chiar nu știu ce se întâmplă cu tine... Of, uite câte frunze uscate în jurul meu! Tu ai numai boboci de flori și îi irosești! Ai grijă, e doar o iluzie că o să dureze la nesfârșit, mai bine ai avea grijă de ei, nici nu știi când o să se transforme în flori uscate. O să te uiți înapoi. O să îți pară rău. Degeaba. Primăvara nu o să mai vină pentru ei. O să dăinuiască doar într-o iarnă eternă. Dar hai să nu intrăm în discuții melodramatice, știu că oricum nu stai bine la capitolul ăsta. Să sperăm că ploaia o să-ți aducă mai multă liniște, iar vântul o să-ți dea inspirație. E tot ce pot să fac.”

Practic prostituția...

Orice dar este și o povară – mă bucur că pot scrie, dar în același timp m-am săturat să scriu pentru alții. Ar trebui să îmi fie rușine că fac asta, ar trebui să fiu condamnată că îmi folosesc scrisul pentru bani. E ca și cum m-aș vinde. Și nu mai vreau să-mi vând această parte din mine. Vreau să rămână doar a mea, vreau să-mi păstrez scrisul pentru mine și pentru sufletul meu. Faptul că mă consum pentru un articol banal, dar plătit, în locul unui text complet creativ și original care îmi aduce de un milion de ori mai multă mulțumire de sine și satisfacție, mă face să mă simt cea mai amărâtă ființă de pe pământ. Ca să supraviețuiesc, trebuie să îmi vând ce am mai drag, lucrul care m-a salvat de-a lungul anilor de multă tristețe și supărare, lucrul care a fost acolo întotdeauna și care m-a ajutat să transform orice aspect negativ în ceva de care să fiu mândră. Scriitori numesc asta prostituția condeiului și niciunuia nu i-a plăcut să facă asta, dar mulți dintre ei au fost constrânși să o practice.

De ce să nu profiți de acest talent dacă tot îl ai și să câștigi și bani de pe urma lui? Vă rog să nu vă întrebați asta! În schimb, încercați să vă gândiți cum v-ați simți dacă ați fi nevoiți să vă vindeți cel mai pur lucru pe care îl aveți și care vă ajută să supraviețuiți în lumea asta murdară.

Vreau să scriu doar când vreau eu, doar când am inspirație, doar când am nevoie, doar când am poftă și doar despre ce simt. Este singurul lucru care îmi aduce zâmbetul pe buze, indiferent de "realitate".

Și acum zâmbesc din nou...

Uraganul

 O fire nefericită se plictisește de orice și de oricine...o fire nefericită se plictisește repede de orice și de oricine! O fire nefericită vrea mereu altceva! O fire nefericită vrea mereu mai mult. O fire nefericită nu este niciodată mulțumită cu ce are. O fire nefericită nu se bucură niciodată de prezent, ci anticipează viitorul. O fire nefericită găsește mereu motive de tristețe. O fire nefericită va cădea mereu în depresie. O fire nefericită va găsi defecte la orice. O fire nefericită nu va face niciodată nimic perfect. O fire nefericită nu mulțumește niciodată cu ceva imperfect. O fire nefericită nu se satură niciodată. O fire nefericită nu știe niciodată când să se oprească. O fire nefericită scrie texte pesimiste chiar și atunci când nu este tristă. O fire nefericită vede mereu neajunsurile. O fire nefericită își face mereu griji. O fire nefericită este de multe ori paranoică. O fire nefericită te va face și pe tine paranoic. O fire nefericită nu este niciodată fericită. O fire nefericită nu este niciodată fericită mai mult de zece minute maximum. O fire nefericită va găsi mereu nefericirea. O fire nefericită se agită mereu pentru orice. O fire nefericită te va atrage mereu în vârtejul său. O fire nefericită îți va întoarce lumea cu susul în jos. O fire nefericită este molipsitoare. O fire nefericită dă dependență. O fire nefericită te atrage ca un magnet. O fire nefericită vrea toată atenția. O fire nefericită va obține toată atenția. O fire nefericită are puteri supranaturale. O fire nefericită este mult prea sensibilă. O fire nefericită se sparge mai ușor ca un bibelou de porțelan. O fire nefericită se lipește mult mai repede la loc. O fire nefericită este labilă emoțional. O persoană labilă emoțional este greu de suportat. O persoană labilă emoțional nu știe niciodată ce vrea. O persoană labilă emoțional vrea prea multe lucruri în același timp. O persoană labilă emoțional vrea lucruri total opuse în același timp. O persoană labilă emoțional nu știe niciodată ce stare are. O persoană labilă emoțional este foarte ușor influențabilă de starea celorlalți. O persoană labilă emoțional îți va distruge nervii. O persoană labilă emoțional va face totul mai confuz decât este deja. O persoană labilă emoțional te va dori și te va respinge în același timp. O persoană labilă emoțional creează și distruge în același timp. O fire nefericită care este și o persoană labilă emoțional este precum o tornadă. Voința o transformă într-o forță a naturii. Ai două opțiuni – fi de acord cu ea sau fugi din calea ei pentru că nu vei putea să îi schimbi cursul.

 

Why do we love you...

...Bon Jovi

     

             I have just seen the video from San Siro concert and I am so glad that those people were able to give something back to Bon Jovi. I will regret it for ever that I weren't there and I did not contribute to that wonderful atmosphere. They were making history as an audience! Just look at all those boards making up his name, at that huge board representing a time line as if the world began with the band formation, not to mention the perfect synchronization of the audience with his voice and the fact that they knew all the lyrics and sang even louder than Jon, overwhelming him! Is like it were them who organized that concert! Amazing!

         I and all the other fans want to thank you all for what you did in San Siro for Bon Jovi!

             There's no wonder he cried... :D

       I am happy I saw you at least once and I will always miss you... Sing for us!

Plimbare cu bicicleta

            Pe lângă mersul pe jos, mai se poate face ceva gratis în București –  o plimbare cu bicicleta. Unde? În Parcul Herăstrău. Puteți închiria o bicicletă verde de la standul „La pedale”, aflat la intrarea de la Charles de Gaulle, doar cu buletinul, fără nici o taxă. Acest program este oferit de Primăria sectorului 1 care ne îndeamnă la mișcare și exercițiu cardio. Vă puteți bucura de bicicletă timp de două ore, destul pentru a vă obosi bine și pentru a explora o bucățică de București în stilul vechi, pe două roți.

            Sfaturi pentru începători: dacă nu stăpâniți prea bine bicicleta, nu este o idee bună să va plimbați prin parc, e plin de „obstacole” – vizitatori, copii, alți bicicliști, alți începători; un traseu mai plăcut și liber este bulevardul Kiseleff. Mergeți până la Arcul de Triumf, apoi la stânga pe Kiseleff unde puteți admira, comenta și critica ambasadele câtorva țări importante din lume.

            Nu uitați să aveți grijă de biciclete! Mai au și alții nevoie de ele!

            A, și să nu uit – atenție și la trafic și la semafoare!

            Have fun!

ZedMedia

           

            În ultimul timp, ocupația mea predominantă a fost să tot merg pe la interviuri, la tot felul de firme, în toate colțurile Bucureștiului. Cu ce m-am ales? Până acum doar cu o mai bună cunoaștere a zonelor orașelor și a traseelor mijloacelor de transport în comun. E și asta ceva, acum știu că cea mai mare parte a capitalei este în ruine și gata să se dărâme la primul cutremur mai serios. Am auzit că asta este și ideea – clădirile și blocurile vechi să fie lăsate în paragină, pentru că nu pot fi dărâmate din multe și diverse motive, astfel încât să dispară din cauza unei catastrofe naturale, iar mafioții care conduc țara să pară niște eroi când construiesc altele moderne (de fapt, când o să vândă proprietățile, pentru ca totul să fie privat). Oricum, nu despre asta vreau să vorbesc, ci despre  firmă, al cărui nume se regăsește și în titlul articlului.

            Am aplicat la un job numit HR Administrative Assistant, de la ZedMedia. Sună bine, nu? Așa m-am gândit și eu, dar ce să vezi. Intru în birou, fac cunoștință cu responsabila de interviuri și...surpriză! Tipa începe să vorbească 40% română și 60% termeni pretențioși în engleză, deci 100% în chineză: „Noi avem un proiect de iguhkjhfkuh, un site cu oweirvor și adult content pentru care am avea nevoie de cineva pe postul de mohsf7fttbe7, care să se ocupe de corncy48t  modelelor etc, etc”. Cuvintele cheie care mi-au răsunat în minte au fost „adult content” și așa zisele „modele” și au fost de ajuns ca să înțeleg măgăria pe care încerca să mi-o vândă poleind-o cu aur. Și totuși am insistat: „Ce trebuie să fac mai exact?”, „Păi să verifici modelele, dacă sunt majore, să monitorizezi conținutul, convorbirile („cu clienții”), care pot fi de genu’ «Bună, ce faci?», până la adult content”. Mi-a arătat și site-ul, să înțeleg mai bine, ceva cu „SeeMe”. Atunci am văzut și „modelele” – tot felul de panarame întinse pe acolo, cât mai dezbrăcate, cât mai întinse, cât mai panarame.

            „Păi, dacă vă deranjează conținutul, atunci zic să încheiem interviul.”

            „Cum așa, stați puțin, eu am venit aici pentru altceva. Cum rămâne cu asistentul?”

            „A, pentru asta avem pe cineva din interior, dar am organizat interviuri să vedem ce mai există și oricum, am avut candidate mai potrivite pe acest post.”

            „Serios? Și atunci de ce mai m-ați chemat și pe mine?”

            „A, nu trebuie să o luați personal.”

            Acum am înțeles și eu atribuțiile postului de HR Administrative Assistant, inexistent de altfel. Să vă traduc și vouă:

• ·         Actively recruit candidates to fill the open positions – pește pentru fete, atenție la termenul “OPEN”
• ·         Do effective CV screenings – verificat profilele porno ale fetițelor
• ·         Keeping in touch with the candidates: feedbacks and follow-up's – asistat la partidele de sex online pentru a le menține în bună ordine
• ·         Flawlessly handle paperwork: contracts and other employee related documents – plățile și tarifele fetițelor, tranzacțiile pentru actele porno
• ·         Schedule candidates for interviews – normal, clienții trebuie să fie programați, să stea la rând, ca la un bordel serios
• ·          Make sure everything runs smoothly – de la capăt până la sfârșit, să fie toată lumea mulțumită
• ·         Are very organized and attentive to details – ești atent ca nu care cumva să se infiltreze o minoră pe site
• ·         Have exceptional interpersonal skills – cu accentul pe INTER(ÎNTRE)personal
• ·         Showcase excellent command of  spoken and written English – în caz că vreo modelă nu știe să se vândă pe englezește, o mai ajuți și tu, deși cuvântul “fuck” îl cunoaște toată lumea

Acum descrierea firmei:

·         ZedMedia is an emerging provider of software services for large traffic websites – de reținut EMERGING, cu seviciile ne-am lămurit, iar ce alte site-uri au trafic mai mare decât cele porno?!

Trebuie să recunosc că a fost vina mea că nu prea înțeleg engleza și nici nu știu să citesc printre rânduri și așa nu am priceput ce-i cu jobul ăsta. Să-mi fie rușine, cum am putut să cred că există așa mare seriozitate prin rândul firmelor românești!

Ochiul căprui al dragostei noastre

   


      Mircea Cărtărescu, scriitor contemporan ce aparține curentului literar postmodernism, a publicat un nou volum (in 2012), numit Ochiul căprui al dragostei noastre. Acesta conține un grupaj de texte scurte în care este evidentă vocea autorului.

            Încă din prima parte, O treime de sabie, o treime de scut, ne dăm seama de tonul nostalgic în care a fost scrisă această carte. Mai exact, este vorba de o privire retrospectivă asupra vieții, dar nu una în care întâlnim regrete și judecăți emise la adresa prezentei și viitoarei societăți. Naratorul nu se agață de vremurile trecute și nu încearcă în mod ridicol, așa cum mulți o fac, să rămână în centrul activității sociale, ci are conștiința unei noi generații care își trăiește la rândul ei perioada de glorie. Mai mult încă, acesta are o atitudine receptivă,  încearcă să se adapteze la schimbările permanente ale lumii de astăzi și nu se împotrivește noului val.

            Este dramatizată trecerea timpului, percepută în fiecare moment, cu simțurile exacerbate la maxim, de parcă naratorul poate trăi apariția fiecărui rid, fiecărei celule moarte, fiecărui fir de păr căzut, până când totul se destramă și rămâne doar ruina a ceea ce a fost, apoi doar praful ruinei. Este semnul crizei timpului scurt rămas, și al celui lung trecut de atât de mult, încât de întrebi dacă a existat vreodată.

            Amintirile reprezintă un prilej de a povesti despre locuri dispărute asemenea copilăriei și tinereții sale. Ada-Kaleh este textul care ne oferă o lecție de cultură geografică și istorică, și care descrie destinul tragic al insulei cu același nume, sacrificat pentru un proiect mai pragmatic – Hidrocentrala Porțile de Fier. O semnificație ce se desprinde din această relatare, poate fi că asemenea insulei, copilăriile au fost, sunt și vor fi sacrificate în școli pentru un scop mai „măreț” - pregătirea (cel puțin teoretică) pentru viață.

            Deși nu este evident la o primă lectură, firul roșu al acestui volum este ilustrat de tema ruinelor, prezentă în toate textele, uneori mai subtil, alteori destul de clar.

            Astfel, avem de a face cu ruinele insulei Ada-Kaleh, cu ruinele bisericilor dărâmate în timpul comunismului, cu ruinele cosmice, cu ruinele rămase după bombardamentul din al Doilea Război Mondial, cu o maternitate aflată în drum spre ruină, cu ruinele rămase după un regim totalitar. În această carte, totul se transformă în ruine – ceasul, cititorul care se descompune în timp ce parcurge textele, orașul care se prăbușește cu fiecare minut, mama care îmbătrânește fără să ne dăm seama. Târgul de vechituri la care participă naratorul nu conține altceva decât ruine date spre vânzare, în care el vinde un lucru uzat (ruinat) pentru a-și cumpăra un alt lucru uzat ce aparținea unei alte epoci (discuri de vinil). Bineînţeles că sunt menţionate şi ruinele rămase după distrugerile ce au avut loc în timpul mineriadelor şi după cutremurul din anul 1977, pe care l­-a trăit şi naratorul.

            Textul despre omul Eminescu nu este decât povestea drumului acestuia spre ruină şi semnele timpurii ce prevesteau tragica decădere. Se poate spune că este clasicul caz românesc de ceva devenit măreţ abia după ruinare (moarte). Şi pe cât de amărâtă i-a fost viaţa şi de mare ruinarea, pe atât de glorios a devenit după dispariţie. Iar aceasta nu este singura situaţie de ruină umană – în continuare sunt menţionaţi alţi scriitori români, deasemenea şi foşti prieteni ai autorului,  care s-au stins din viaţă, iar acum sunt asemenea unor clădiri măcinate de timp şi vânt. Aceştia sunt – M. H. Simionescu, Mariana Marin, Nino Stratan, Gheorghe Crăciun şi Leo Şerban.

            În Jurnal cu Darwin asistăm la teoriile acestuia despre rasa umană făcute pe baza ruinelor lumii, apoi oftăm melancolici după ruinele oraşului care a fost odată Constanţa pentru a fi martorii exilului în care s-a ruinat Ovidiu şi pentru a deplânge ruina statuii sale şi a litoralului românesc. Vizita naratorului la muzeu este un prilej de admira ruinele civilizaţiilor anterioare.

            Ochiul căprui al dragostei noastre este genul de carte care te ajută să te cuibăreşti într-un colţ al camerei, într-o zi ploioasă, şi să uiţi de tristeţea ta citind despre a altora. Deşi este plină de texte melancolice, nu te afundă în deznădejde, ci dimpotrivă, datorită tonului suav şi domol, îi induce lectorului o stare de linişte interioară. Astfel, autorul reuşeşte să îşi transmită discursul oral calm şi în scris, încât nu ai cum să întreprinzi o lectură grăbită, oricât ai încerca tot încetineşti ritmul pentru a te bucura de fiecare cuvânt.

            A patra inimă este unul dintre textele care nu ai vrea să se termine niciodată şi pe care să îl citeşti la nesfârşit. Copilul care se naşte cu trei inimi este în fiecare dintre noi. Fiecare avem o inimă uşoară de cristal în copilărie, care ne lasă să ne bucurăm de toate lucrurile din jur şi să zâmbim tot timpul. Este inocenţa. Inocenţa care dispare la contactul cu realitatea şi cu lucrurile mai puţin plăcute din viaţă şi care se stinge asemenea inimii de cristal. În adolescenţă şi în timpul tinereţii purtăm o inimă de fier care nu ne dă pace şi care ne face să tânjim mereu după altceva. Sunt schimbările fizice, psihice şi hormonale ce conduc spre formarea eului atât de mult căutat. Din păcate şi această perioadă trece şi inevitabil trebuie să ne schimbăm inima de fier cu ultima, cea de plumb. Inima care ne aduce nostalgia vremurilor trecute şi frustrarea neputinţei în faţa bătrâneţii. În final, din noi se mai naşte o inimă – sufletul care se înalţă în sfere necunoscute.

            În concluzie, Ochiul căprui al dragostei noastre este mai mult decât o carte, este un tovarăş pe care puteţi să contaţi mereu în caz că aveţi nevoie de o îmbrăţişare, de un refugiu sau de un basm pentru copiii din voi.

Doriți gogoși?

 Viața este ca o gogoașă umplută. 
Nu știi niciodată ce o să găsești în interior. 
După ce încerci minute în șir să te hotărăști cu ce vrei să fie,  până la urmă alegi umplutură cu gem de afine și te împaci cu decizia ta, știind ce o să urmeze. 
După prima mușcătură  îți dai seama că ai primit o gogoașă cu brânză...sărată! 
Ce s-a ales de toată nehotărârea, de ezitarea, de în sfârșit resemnarea alegerii unui singur drum?! 
Ei bine, puteai să alegi orice altă umplutură ca tot aia primeai...brânză sărată.
A ales altcineva pentru tine.
Cine știe, poate data viitoare chiar o să primești ce vrei.
Partea bună (proastă) - poți mereu să îți cumperi altă gogoașă, dar nu poți să-ți alegi altă viață.

Caragialiana II

Iubitului meu îi place la nebunie să facă poze. La început se mulțumea cu peisaje, râuri, păsări, instantanee, nori, apusuri, natură mortă, etc. Apoi a trecut la copii și inevitabil la copii ceva mai mari... Și acum pozează păsări, dar dintr-o specie diferită, fără aripi și care nu zboară pe cer, ci de la un instrument la altul... Aceste păsări sunt sunt avide după fotografii în care să poarte cât mai puțin și să arate cât mai mult. Să fie pozate este ceva vital pentru specia lor și-ar da până și aripile inexistente pentru o nouă serie de apariții hot postate pe eternul facebook. Din fericire pentru ele și din păcate pentru restul persoanelor implicate direct în această „afacere”, preabinevoitorul meu iubit nu profită deloc de obsesia păsărilor și lucrează pe gratis (așa că, fetelor, nu mai așteptați, îndepliniți-vă necesitățile de fotomodele universale și treceți la pozat!). Dar să trecem peste asta și să ajungem unde ne interesează. Între timp nu pot decât să aștept o evoluție a interesului său spre alte categorii de vârstă, de la 50 în sus.

Într-o zi, pur întâmplătoare, mi-a venit pofta de alergat. Dar, după cum am menționat și în prima parte, eu sunt doar un șoarece de bibliotecă, prin urmare nu aveam nici urmă de cunoștințe, amici îndepărtați, uitați sau neuitați, prieteni sau rivali care să-mi țină companie. Următorul pas logic era să apelez la domnul fotograf care să îmi facă legătura cu o pasăre alergătoare. Zis și făcut! Și ca să vedeți după ce legi misterioase funcționează universul, tocmai avea o ședință cu un specimen exact din specia dorită, și nu alta! Bineînțeles că am profitat de asemenea ocazie și la două zile după asta am ieșit la alergat.

Cum pasărea aceasta avea darul ciripitului, am aflat și vrute și nevrute! Dar o să mă limitez la informațiile care sunt în legătura cu tema tratată aici.

Totul a pornit de la o întrebare „personală”: „Pe tine nu te deranjează că prietenul tău le face poze la alte fete?”. Hmm, cu toate că inside eram un vulcan pe cale să erupă („Normal, ce trebuie să le facă poze la toate fufele?! Și pe gratis! Ce, și-au luat toate pițipoancele fotograf personal?! Mai dă-le în pizda mă’sii, să pună mână să învețe că nu le face bâtu’ pe toate fotomodele! Mai repede o să ajungă pe centură!”), am luat o aură de femeie matură și superioară și am spus foarte frumos „Nu! De ce să mă deranjeze?! Este pasiunea lui! Să-i interzic lui să facă poze e ca și cum mi-ar interzice el mie să scriu!” (de atunci chiar am realizat că această afirmație este într-adevăr valabilă, adică chiar am început să gândesc matur). Cum era de așteptat, întrebarea era mai mult un pretext pentru a povesti mai multe despre ea. Și continuă: „Pe mine m-ar deranja. Uite, eu, de exemplu, aveam un iubit care îmi făcea poze. Eu credeam că îmi făcea numai mie, dar într-o zi am găsit în calculatorul lui poze cu alta! Să vezi ce scandal am făcut! Că prietenul ăsta al meu era mai mare ca mine (ea având maxim 16 ani). Adică era Mincu, dacă îl știi! Toate fetele îl știu! (m-am simțit băiat). Când le spuneam că sunt cu el, se ofticau toate! Cine mai era gagica lu’ Mincu?!” Observați logoreea!

Apoi inevitabil a început povestea relației lor... S-au cunoscut cu doi ani în urmă, Dumnezeu știe cum, pentru că eu am uitat complet, și ea tot aștepta să o înșele! De ce? Pentru că ea era minoră (și atunci și acum). Mă rog, prea minoră ca să-i ofere ce vor bărbații, dacă mai există limita asta în ziua de azi. Dar, se pare că tipul a fost fidea și atunci ce s-a gândit fata noastră „Mă, dacă ăsta nu m-a înșelat până acum, înseamnă că pot să fac pasul cel mare că pe urmă sigur nu o  să mai mă înșele!” După replica asta a urmat o mare pauză în mintea mea...pur și simplu m-am blocat! 16 – 2 = 14! 14! 14?! Cum așa?! Și o spune cu atâta dezinvoltură?! O avalanșă de întrebări imposibil de exteriorizat din cauza șocului îmi invadase creierii! De ce?! Cum?! DE CE?! Erau singurele care mai ieșeau la suprafață și între care oscilam. Nici nu știu cum am fost în stare să procesez continuarea, dar cumva am auzit-o: din păcate previziunea ei nu s-a adeverit, și tipul a înșelat-o chiar după.... Acum, chipurile, era plecat în Germania și se ruga de ea să se întâlnească când se întoarce, pentru că urma să se întoarcă în curând.

Între timp eu am profitat de noul subiect din noapte și, foarte fericită că am material tocmai bun de exploatat, am scris întâmplarea ce tocmai ați citit-o în prima parte. Entuziasmată că în sfârșit am scris ceva impersonal și neatins de nebunia mea trecătoare, eram nerăbdătoare să împart noul produs cu cineva apropiat care să mă laude pentru „realizarea” mea”. Și care era persoana cea mai apropiată dacă nu domnul fotograf? I-am trimis repede documentul pe net, că tot vroia el să vadă ce scriu eu și am așteptat reacția. Și am așteptat...și am așteptat. Seara, când m-am dus la el și l-am mai întrebat încă o dată ce părere are am avut o surpriză...sau mai bine zis un șoc! Povestirea mea era pe facebook! Uitasem că el nu poate să trăiască dacă nu postează tot ce mișcă pe facebook! Dar totuși, era proprietatea mea personală! Mă rog, după multe explicații neînțelese (conceptul unui text ca proprietate personală nu îi era cunoscut și nu putea pricepe așa ceva!), tot eu am ieșit personajul negativ pentru că, ce credeți, lumea a citit povestirea și culmea, s-a mai și recunoscut! Bine, bine, una e să te recunoști și alta e să te dezvălui singur când nu dă nimeni nici un nume! Stupoarea mea creștea cu fiecare secundă! Prin urmare, fetele s-au simțit cu musca pe căciulă și au început să se disculpe una pe alta pe facebook. „Nu e adevărat, nu a fost chiar așa! Eu sunt verișoara lui G. și știu ce s-a întâmplat!”. Să râd sau să plâng în fața la atâta prostie??? Nu am avut timp să mă hotărăsc că îi sună telefonul fotografului. Puteți să ghiciți cine era? Nu cred, așa că vă spun eu – era nimeni altul decât tipul prins în casa lui G. în toiul nopții! Din nou stupoare! Tipul era foarte nervos și supărat pentru că povestirea îl, citez,  „incrimina”. Toată întâmplarea asta a depășit limitele absurdului. Cum ar putea cineva să fie incriminat de un text în care nu se menționează absolut nici un nume, nici o adresă, nici un oraș, nici o dată, nimic?! De fapt, nu limitele absurdului se depășiseră, ci limitele prostiei! Dar asta nu e tot! După ce închide telefonul am parte de altă surpriză – cine era cel prins în delict cu o minoră și cel care tocmai sunase? Aici e aici! Era tocmai iubitul pasărei alergătoare! Mister total dezvăluit! Misiune îndeplinită! Cum vreți să-i spuneți. Cercul vicios a fost completat și încheiat de la un capăt la altul cu ultima veste: „Germania” iubitului pasărei logoreice era de fapt închisoarea, pentru relații cu minore.

După atâtea noutăți aflate mi-a trecut supărarea cauzată de abuzul făcut asupra textului meu, și imediat m-am consolat cu ideea unei continuări, gând întrerupt de vocea furioasă a fotografului: „Uite ce-mi faci cu scrisu’ ăsta al tău! Să nu mai scrii bălării d’astea!”. Prea târziu, eu aveam deja schița următoarei „bălării” făcută în cap. 

CARAGIALIANĂ 1

Toate vacanțele de vară au fost plictisitoare pentru mine. Fiecare zi de vacanță era o nouă tortură, același scenariu mereu – plictiseală și iar plictiseală. Nimic nou, nimic palpitant, nici o ocupație demnă de consemnat aici (pentru că, dacă v-aș spune că majoritatea timpului îl petreceam citind, v-aș plictisi și pe voi). În aceste condiții orice bârfă de cartier era binevenită, orice eveniment tragic sau fericit al vecinilor constituia o evadare de moment din monotonia toridelor zile de vară.

Cum nu aveam nimic de făcut toată ziua, era de așteptat ca nici noaptea să nu-mi găsesc locul. Așa că așteptam de la vecinii mei să mă întrețină cu ceva demn de urmărit și după lăsarea întunericului. Din fericire, s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele și în noaptea aceea mi-au oferit un spectacol tocmai bun de povestit tuturor prietenilor și tuturor rudelor.

Am prostul (sau bunul, după cum s-a dovedid acum) obicei să stau pe întuneric, chiar dacă nu pot să adorm. Nu las becul aprins sau televizorul să meargă doar așa, de umplutură, prefer să-mi umplu capul cu propriul creier. Prefer să mă uit pe cer, așteptând să apară ceva nou, o navă de extratereștrii, ceva (a apărut și asta într-o noapte, dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum), sau să visez la un trecut schimbător și la același viitor. Dar să revenim.

Într-o noapte, în timp ce stăteam în pat și îmi făceam scenarii posibile și imposibile cu privire la trecutul meu, apare pe tavan o lumină albastră intermitentă. „Salvarea!” îmi zic în gând și sar din pat drept la fereastră. Nu era salvarea, ci o mașină de poliție. „Cu atât mai bine!”, mă gudur la gândul la ceea ce va putea urma. Apoi, până să apuce mașina să parcheze și să iasă stimatele organe din ea, mă găsesc într-o mare nelămurire. „Dar de ce au venit? De ce acum? Eu i-am chemat acum un an pentru deranjarea liniștii publice! În plus, au venit și atunci. Cu patruzeci de minute întârziere ce-i drept, dar totuși au venit. M-au sunat, pentru că, bineînțeles, băieții de cartier care petreceau înainte pe lângă mașină cu decibelii la maxim, plecaseră de mult, goniți de zbieretele vecinilor. M-au sunat să cobor și să le explic ce s-a întamplat! Vroiau să urce la mine în apartament! Noroc că aveam interfon la scară și nu au putut să intre! Uf! Am scăpat atunci. Dar i-am auzit spunând că vor să-mi acorde o amendă! Nu am dormit toată noaptea de frică să nu mă trezesc a doua zi cu ei la ușă. Ce era să-i spun mamei? Asta era singura mea teamă. Mama! Nu amenda. Din fericire nu au venit a doua zi. Nici a treia. Dar eram sigură că o să-mi trimită ceva prin poștă. Așteptam cu înfrigurare...și am tot așteptat până am uitat. Dar acum mi-am amintit. „Dacă au venit pentru mine? Dacă ei nu au uitat și doar au amânat momentul? Dacă acum o să plătesc pentru că mi-am exercitat dreptul de a suna la poliție atunci când mi-a fost încălcat un alt drept, acela de a avea posibilitatea de a dormi în liniște? Dacă o să fiu arestată din cauza băieților de cartier care nu au mai avut răbdare încă patruzeci de minute până să vină „un echipaj” și să-i aresteze pe ei? Dar după un an? Până la urmă de ce nu? Durează mult până să proceseze toate datele, până să îndeplinească toate formalitățile, până când să se ia o decizie definitivă cu privire la caz. În plus, la ei acolo este și mare aglomerație! Se întâmplă zilnic tot felul de fărădelegi. Nu e ușor să ții pasul cu toate evenimentele.

Vinovăția plana asupra mea și nu mă lasa să văd de fapt, paranoia care mă cuprinsese. Îndată mi-am dat seama de absurditatea gândurilor mele și am revenit la prezentul din fața mea care se derula oarecum repede.

După ce au parcat corespunzător mașina, doi polițiști au ieșit grăbiți:

–        La ce număr a zis că stă?

–        Doișpe!

Se reped la interfonul blocului din față, formează „doișpe”, sună, cineva le deschide repede. Intră și urcă în scară.

Acum urmează lungi momente de așteptare...

După un calcul, mi-am dat seama că apartamentul cu numărul 12 are vedere exact pe partea cealaltă a blocului. Ghinion total!

Ca să nu mă plictisesc am început să uit pe la geamurile vecinilor de vizavi. Întuneric, obloane trase, lumini aprinse în toată casa, geamuri deschise, flashuri de la televizoare. Stai! Înapoi la geamurile deschise și luminile aprinse! În sfârșit ceva promițător! Brusc apare cineva care se plimbă din sufragerie în bucătărie. Este chiar locatara, și nu oricum. Este în tanga. Și numai în tanga! Face ture prin casă, agitată. La o privire mai bună, observ că nu e singură. Mai e cineva în sufragerie. Întâi m-am gândit că este soțul ei, dar apoi mi-am dat seama că era o altă fată. Din ce în ce mai interesant! O fi și ea dezbrăcată? Dar mai e cineva și în bucătărie. Un el. Probabil soțul menționat mai sus. O fi și el dezbrăcat? Dintr-o dată mintea mea s-a dus în locuri întunecate și a dat de ipoteze necurate. Să fie chiar așa?

În tot acest timp eram atentă și la ușa de la scară, să nu cumva să pierd momentul crucial în care organele părăsesc locul crimei. Deja eram dezamăgită și credeam că l-am și ratat când am vazut mașina plecând ceva mai devreme. Dar nu m-am descurajat, am așteptat în continuare, nu aveau cum să iasă din scară fără să se aprindă lumina.

La scurt timp s-a făcut lumină pe scară. „Asta e, coboară! Acum e acum! Trebuie să prind cât de mult pot!”. Mi-am încordat ochii și urechile la maxim și m-am pregătit să intru pe frecvență.

Cei doi polițiști au ieșit însoțiți de trei doamne agitate:

-          Bună seara, domn’ general? Sunt eu, sergent Ionescu! Am fost aici, la domiciliu. N-am găsit nimic, da’ nici eu n-am căutat așaaaa, peste tot... Da, da, am înțeles, să trăiți!

În acest timp, pe fundal se auzeau cucoanele care se dădeau de ceasul morții:

-          Doaaamne, cum se poate așa ceva?! Ce ne facem?

-          Da’ ce să caute?! Doaaamne!

-          Ia sună, vezi, să nu coboare!

După convorbirea cu superiorul, organul încearcă să le liniștească:

-          Da, nu-i nici o problemă, doamnă. Aveți timp, șaizeci de zile să faceți declarație și se rezolvă.

-          Da’ chiar așa, dom’le?! Nu se poate! Nu se poate! La noi în casă! Noaptea! Doaaamne! Nu mai pot, mor!

-          E, liniștiți-vă doamnă! Se mai întâmplă! V-am zis că se rezolvă! Aveți șaizeci de zile la dispoziție, face-ți o plângere și gata...aia e.

-          Doaamne! Da’ nu se poate așa ceva! De ce să vină la noi în casă?! Și noaptea?! Ce să caute noaptea la noi în casă?!

-          Doamnă, nu vă mai agitați, știu cum e, am și eu copii...

-          Uita-ți-vă să nu iasă prin spate!

-          Lăsa-ți-l, doamnă, că nu e problemă!

-          Dom’le, nu înțelegi că fata mea are doar treișpe ani???

Moment crucial – îi sună telefonul cucoanei, se aprinde lumina pe scară, agitație maximă!

-          Iese!

-          Repede, după el!

-          Să nu fugă prin spate!

Cucoanele dau buzna la ușa scării, se îmbulzesc să o deschidă, fug disperate la ieșirea din spatele blocului, polițistul strigă după ele.

-          Unde vă duceți, doamnă? Veniți înapoi! Lăsa-ți-l! Lăsa-ți-l să plece!

Fuge și el spre ușa de la scară, dar nu apucă să intre, ușa se încuiase. În acest caz se întoarce la mașină, unde erau mai mulți colegi acum. În total vreo cinci organe în exercițiul funcțiunii.

Din spatele blocului vin strigăte disperate:

-          Cine ești tu, mă?

-          Ce treabă ai tu cu Gina?!

-          Tu știi că Gina are doar treișpe ani???

-          Ce căutai la ea în casă???

Strigăte însoțite de palme care răsunau în noapte.

-          Lasă-l așa, stai!

-          Nu mai trage de el!

Așadar misterul a fost elucidat! Domnișoara (dacă pot să mă exprim așa fără să greșesc...) în cauză se petrecea cu un...tip în propria ei casă, fiind sigură că cele trei doamne nu se vor prezenta la domiciliu în noaptea cu pricina. Ei, neșansă totală! Aventura i-a fost întreruptă cu mare tam-tam și dramatizare! La asta s-a adăugat și prestigiul pe care avea să îl aibă mult timp în cartier, pentru că, locatarii consemnează tot, nu iartă nimic, și uită greu!

Vă întrebați ce făceau stimabilii la datorie în acest răgaz, când cucoanele dădeau să-l omoare pe tip în spatele blocului? Și eu! Ia să vedem.

Păi stau cu toții lângă mașină (o păzesc probabil, de infractorul periculos care a atentat la comoara domnișoarei de la apartamentul doișpe) și fumează.

-          Auzi, auzi! Treișpe ani! Hhmm!

-          Treișpe ani avea?

-          Da, mă, dacă îți zic!

-          Auzi, de la treișpe ani! (trage un fum...)

Pardon! Dacă mă gândesc mai bine, aveau dreptate! Nu puteau să acționeze pentru că erau șocați de așa întâmplare! Aveau și ei nevoie, ca tot omu’, de un timp ca să proceseze informația! Ei, hai, nu fiți așa răi cu ei! Termină de fumat și se duc și ei la fața locului, doar tipul nu o fi așa mormoloc să nu fie în stare să se apere de trei cucoane disperate!

Ce v-am spus? Și-au terminat țigările, s-au urcat în mașină, au mers 50 metri și au ajuns la scena conflictuală. De acolo nu am mai prins firul, pesemne că era altă frecvență.

Satisfăcută de informațiile prinse, m-am întors puțin la vecina cu tanga.

Curând s-au spulberat și de aici toate scenariile negre și am înțeles că, de fapt, se pregăteau să iasă în oraș. Dar în oraș la ora aia? Era aproape două noaptea. Unde s-ar putea duce în orașul astă la două noaptea în zi de muncă? Eh, dar ce știu eu, sunt doar un șoarece de bibliotecă plictisit care nu iese niciodată din cușcă...

M-am întors la culcuș și prin noapte s-au auzit ultimele picături ale operațiunii. Era vocea inculpatului care se apăra cu o afirmație mai degrabă incriminatorie:

-          Mică da’ bună! Mică da’ bună!

Imposibil de...despărțit 1

           

       În ritmul religiei și al sărbătorilor noastre nu există nici un moment bun de a părăsi pe cineva. Bine, numai bun nu poate fi un asemenea moment, dar toate aceste evenimente îl fac chiar mai nesuferit decât de obicei. Să dăm un exemplu: e iarnă, lucrurile nu stau tocmai bine, iar drumurile închise din cauza incompetenței autorităților (și nu a zăpezii) aduc și mai multă frustrare. Te gândești că ai vrea să renunți, dar apoi îți amintești – vine Crăciunul, să nu mai vorbim de Revelion! Ar fi trist pentru el să rămână singur în „magia sărbătorilor” și ar fi și mai trist pentru tine să nu ai partener în noaptea de anul nou. Prin urmare, păstrezi supărările pentru mai târziu, măcar să treacă perioada asta „festivă”. Ei, după puțină distracție parcă dracul nu mai este atât de negru, parcă mai există o șansă, parcă viitorul e mai roz. Până la următoarea dispută... Dar acum e deja prea târziu, vine ziua îndrăgostiților (nu că s-ar mai complica să facă ceva după atâta timp), apoi mărțișorul, ziua femeii, măcar să te alegi cu ceva daruri. Ați zice că aici se ivește momentul perfect, dar vă înșelați, pentru că urmează cele mai importante două evenimente – ziua lui de naștere, apoi ziua ta de naștere! Imposibil să zici ceva negativ! Apoi, după cum se știe vine Paștele... A, și am uitat de 1mai, de obicei prilej de plimbare relativ departe de casă. Și nu, deși vara nu are sărbători religioase/sociale majore, nu e bine nici acum pentru că urmează un concert și....minivacanța la mare! Ar fi ceva ocazii toamna, dar tocmai acum ne apucă sentimentalismul, ne lovește dragostea, promisiunile și altele. După care ciclul se reaia.

            Oricum ar fi, un lucru e sigur – o persoană nefericită într-o relație, care se satură să tot tragă de celălalt, inevitabil se va îndrepta către altcineva alături de care să nu se mai simtă singur.

Seara

             Nici unul dintre noi n-a vorbit mult în seara asta. Cuvintele au fost înghițite și privirile evitate, aruncate aiurea prin cameră. Deși nu vorbea nimeni, amândoi aveam aceleași gânduri și fiecare știa ce simte celălalt. Nici nu era greu de ghicit, expresia spunea totul. Câte un zâmbet forțat se mai ivea, doar pentru a întări senzația de durere de pe chipul celuilalt, doar pentru a confirma că nici unul nu eram veseli.

        Nimeni nu era fericit în seara aceea. Stelele nici nu au îndrăznit să apară, au stat ascunse împreună cu Luna sub pătura de nori. Nori care au fost și ei la fel de tăcuți ca și noi: nici un fulger, nici un tunet, doar întuneric și apăsare. Picăturile de ploaie s-au abținut și ele de la orice fel de exprimare și au fost înlocuite de lacrimile noastre sărate care au dat naștere la un surâs timid ce a ținut loc de o promisiune.... promisiunea că lacrimile sărate se vor transforma în lacrimi dulci de fericire care ne vor unii pentru totdeauna...

Din trecut 2

    Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt birou de informații! Băgați-vă bine în cap asta și terminați cu toate întrebările și cererile de orientare în spațiu!

„- Nu știți un xerox p’aici?”

„- Unde e librăria Cărturești? (cu varianta ei „Cărturărești”)”

„- Unde e librăria Sadoveanu?”

„- Înainte sau după Scala?”

„- Un anticariat unde găsesc și eu?”

„ – O papetărie?”

Da’ pe mă-ta știi unde o găsești? Sau trebuie să mă întrebi pe mine și de asta?

„ – Nu vă supărați, farmacia Magheru știți unde e?

   - Ăăă, nu?!

   - Nu știți, nu?

   - NUUUUU!”

„ – Sala Dalles unde e?

   - Mai încolo, spre Universitate.

   - Trecem de Vodafone?

   - Da...

   - Și de biserică? Sau e înainte de biserică?”

Mă-ta! Da’ nu vrei să închid librăria și să te duc de mână până acolo?! După ce că ți-am zis încotro s-o iei, deși nu era treaba mea, mai ai și pretenții! Mergi, frate, și dacă nu ești chior, o să dai nas în nas cu Dalles!

„ – Ha! Nu aveți aceleași oferte ca la Kilipirim!

  - Nu.

  - De exemplu, cartea asta era la 10 lei la Dalles!

  - Păi atunci de ce nu ați luat-o de acolo?!

  - A, nu, ziceam așa, că nu sunt aceleași prețuri.

  - Normal că nu sunt, că d’aia îi și zice Kilipirim, că are cărți ieftine!”

„ – Aveți cărți despre pescuit, vânătoare?

  - Nu.

- Nuu?! Da’ ce aveți?

- Sf, religioase, teatru, etc.

- Doar atât?!

(în loc de replică, aici mi-am folosit privirea)”

„ – Aveți cartea Athene Palace?

  - Nu.

 - Da’ nu v-ați uitat.

 - Poftim?

 - Nu v-ați uitat sp vedeți dacă o aveți. Știți așa...

  - Da, știu. Poftiți, o caut (scriu în Mentor). Nu e.

  - Da’ de unde știți? Unde v-ați uitat?

  - Aici în program! (pizda mă-tii de moș agasant, ce tot o dai cu uitatu’ ăsta, dacă nu e, nu e! Vrei să dau trei ture de librărie ca să ai convingerea vizuală că am căutat-o?! Uite că mi-a dat Mama Omida globul ei de cristal și știu ce cărți sunt în librăria asta fără să mai caut, na! Mai ai ceva de comentat?

Regulă de bun simț!

Nu vă mai urcați pe biroul ăsta să îmi violați spațiul personal și privat! Nu sunt nici surdă, nici oarbă (doar o mică miopie în regresie, dar am ochelari).

Din trecut

       

       Dar nu, tu zici afectată „Știți, mie nu îmi plac scriitori români!” și mie îmi stă pe limbă să îți răspund „Știți, sunteți bătută în cap!”, cu tot respectul, normal! Nu aș vrea să vă jignesc. Cum puteți să înghițiți tot rahatul americanilor fără să vi se aplece, dar nu puteți măcar să deschideți o carte scrisă de un român (din orice perioadă)? Pentru că vă asigur că există destule cărți „autohtone” foarte bune. A, opa, stai așa! Stai că ajungem undeva, m-am prins! Cam târziu, dar tot e bine. Am înțeles acum de ce nu vă place literatura română – tinde să aibă prea multe idei, prea multe cuvinte necunoscute care trebuie trecute în vocabular, cu definiția alături, prea multe teorii și supoziții despre viață, sunt prea subversive (da, puteți să treceți și cuvântul ăsta în vocabular) și e nevoie de prea mult gândit pentru a le înțelege. Într-un cuvânt, sunt prea inteligenți dom’le scriitorii ăștia români, nu înțelegem noi ce le trece lor prin cap, așa că mai bine rămânem la americani, oricum, majoritatea dintre noi au nivelul lor de inteligență.

„Dar, vai, nu puneți bonul în carte! Dați-mi-l separat!”. Să mori tu! Că tu ești retardat, nu poți să ți-l iei singur singur! Parcă ți-l lipesc cu Picătura de carte! Degeaba ai card Visa Business, dacă nu te duce capul la atâta lucru! Sau poate crezi și tu, ca angajatorii mei, că sunt sclavă aici, mai ales pentru că ai Visa Business argintiu! Uite că nu vreau și uite că i-am spus să și-l ia singur! și ce să vezi, iluminare! „A, da, le iau eu”. Ha, ce descoperire!

„O plăsuță n-aveți?”, „NU!”

Să fie clar: nu am nici plase, nici plăsuțe, nici sacoșă, nici sacășiță, nici trăistuță! Nu suntem în funduț curții la Cuca Măcăi, ci în inima bucureștiului, capitală europeană cică, așa că aveți grijă ce vă iese pe gură! Ce dracu, Doamne iartă-mă, să caute plasele și sacoșile și trăistile într-o librărie?! Cu astea vă duceți la piață, țăranilor! Mai cizelați-vă și voi! Am doar pungi și atât! PUNGI! și da, se plătesc! Nu, nu este alegerea mea, nu vă mai răzbunați pe mine! („Nici o pungă nu dați?!)

„Baterii?! Brichete?! Manuale?! Dicționare?! Scotch?! Coli?! Xerox?! Adeziv?! Filme?! Nici nu mai comentez, îmi tocesc vârful creionului degeaba (și ulterior și tastatura)... (nu de alta, dar nici ascuțitoare nu am). Trebuie să fii chiar deplasat să ceri așa ceva într-o librărie! Sau să nu știi ce-i aia librărie! Supermarket sigur nu e!

„Fiți drăguță, am și eu o cerere la dvs. Sunt învățătoare și ne dă bani de la stat ca să ne luam cărți cu ei. Eu am destule, dacă ați putea să-mi faceți și mie o factură, o să fiu și eu drăguță la rândul meu.” SERIOUSLY??? Ah, de ce nu îmi dă și mie statul bani pentru cărți??? Nu poți să ai niciodată destule! Cum nu poți să ai niciodată destui pantofi, destule haine, destule parfumuri! În concluzie, ca să n-o mai lungim, nu pot să fac asta, tehnic și moral mi-e imposibil. Mai ales că mă oftic că Dumnezeu le dă bani de cărți tocmai celor care nu au nevoie de ei!

Scrisoare recomandată

Bună seara,

Știu că nu am mai vorbit de mult, cel puțin nu într-o conversație adevărată, pentru că „saluturile cordiale” pe care le primești când trec pe lângă casa Ta nu se pot numi vorbit. Deasemenea, știu că nici pe aici nu am mai trecut, dar în ultimul timp până și scrisul îmi provoacă reacții adverse, nu mă mai primește, nu mai îmi oferă adăpost, zice că nu sunt de el. Dar nu asta este problema mea, nu aici am nevoie de ajutor, la încăpățânarea mea, scrisul ar trebui să știe că nu are cum să scape de mine. Am o altă frământare, o altă tristețe, alte lipsuri. Nu, „lipsuri” e un cuvânt prea laic pentru ce urmează să-ți spun și cer. Într-adevăr, nu pot spune că am tot ce aș fi vrut sau aș fi avut nevoie, lucruri materiale de altfel, și totuși nici de asta nu vreau să-ți vorbesc. Singurul gol insuportabil este cel din interior, singurul lucru de care nu mă pot lipsi este...ei, bine, știi Tu. Și abia acum am ajuns în inima problemei, inima mea, problema din inimă. Eu aș vrea să-ți cer o minune, una mică. Nu e o minune imposibilă, deși știu că poți face orice, ci una realizabilă, pe care am putea-o înfăptui chiar noi, muritorii, dar pentru care avem nevoie de acordul Tău. Sunt sigură că știi despre ce e vorba, așa că nu mai spun iar aici, tot ce Îți cer este un „Da”, un „BT”, orice fel de aprobare, dar aprobare să fie. Poți să îl consideri ca un cadou pentru ziua mea de naștere! Nu, nu este un șantaj emoțional, deși tind să fac și de astea și deși un cadou ar fi frumos!

Mulțumesc pentru timpul acordat și...aștept un răspuns.