Ochiul căprui al dragostei noastre

   


      Mircea Cărtărescu, scriitor contemporan ce aparține curentului literar postmodernism, a publicat un nou volum (in 2012), numit Ochiul căprui al dragostei noastre. Acesta conține un grupaj de texte scurte în care este evidentă vocea autorului.

            Încă din prima parte, O treime de sabie, o treime de scut, ne dăm seama de tonul nostalgic în care a fost scrisă această carte. Mai exact, este vorba de o privire retrospectivă asupra vieții, dar nu una în care întâlnim regrete și judecăți emise la adresa prezentei și viitoarei societăți. Naratorul nu se agață de vremurile trecute și nu încearcă în mod ridicol, așa cum mulți o fac, să rămână în centrul activității sociale, ci are conștiința unei noi generații care își trăiește la rândul ei perioada de glorie. Mai mult încă, acesta are o atitudine receptivă,  încearcă să se adapteze la schimbările permanente ale lumii de astăzi și nu se împotrivește noului val.

            Este dramatizată trecerea timpului, percepută în fiecare moment, cu simțurile exacerbate la maxim, de parcă naratorul poate trăi apariția fiecărui rid, fiecărei celule moarte, fiecărui fir de păr căzut, până când totul se destramă și rămâne doar ruina a ceea ce a fost, apoi doar praful ruinei. Este semnul crizei timpului scurt rămas, și al celui lung trecut de atât de mult, încât de întrebi dacă a existat vreodată.

            Amintirile reprezintă un prilej de a povesti despre locuri dispărute asemenea copilăriei și tinereții sale. Ada-Kaleh este textul care ne oferă o lecție de cultură geografică și istorică, și care descrie destinul tragic al insulei cu același nume, sacrificat pentru un proiect mai pragmatic – Hidrocentrala Porțile de Fier. O semnificație ce se desprinde din această relatare, poate fi că asemenea insulei, copilăriile au fost, sunt și vor fi sacrificate în școli pentru un scop mai „măreț” - pregătirea (cel puțin teoretică) pentru viață.

            Deși nu este evident la o primă lectură, firul roșu al acestui volum este ilustrat de tema ruinelor, prezentă în toate textele, uneori mai subtil, alteori destul de clar.

            Astfel, avem de a face cu ruinele insulei Ada-Kaleh, cu ruinele bisericilor dărâmate în timpul comunismului, cu ruinele cosmice, cu ruinele rămase după bombardamentul din al Doilea Război Mondial, cu o maternitate aflată în drum spre ruină, cu ruinele rămase după un regim totalitar. În această carte, totul se transformă în ruine – ceasul, cititorul care se descompune în timp ce parcurge textele, orașul care se prăbușește cu fiecare minut, mama care îmbătrânește fără să ne dăm seama. Târgul de vechituri la care participă naratorul nu conține altceva decât ruine date spre vânzare, în care el vinde un lucru uzat (ruinat) pentru a-și cumpăra un alt lucru uzat ce aparținea unei alte epoci (discuri de vinil). Bineînţeles că sunt menţionate şi ruinele rămase după distrugerile ce au avut loc în timpul mineriadelor şi după cutremurul din anul 1977, pe care l­-a trăit şi naratorul.

            Textul despre omul Eminescu nu este decât povestea drumului acestuia spre ruină şi semnele timpurii ce prevesteau tragica decădere. Se poate spune că este clasicul caz românesc de ceva devenit măreţ abia după ruinare (moarte). Şi pe cât de amărâtă i-a fost viaţa şi de mare ruinarea, pe atât de glorios a devenit după dispariţie. Iar aceasta nu este singura situaţie de ruină umană – în continuare sunt menţionaţi alţi scriitori români, deasemenea şi foşti prieteni ai autorului,  care s-au stins din viaţă, iar acum sunt asemenea unor clădiri măcinate de timp şi vânt. Aceştia sunt – M. H. Simionescu, Mariana Marin, Nino Stratan, Gheorghe Crăciun şi Leo Şerban.

            În Jurnal cu Darwin asistăm la teoriile acestuia despre rasa umană făcute pe baza ruinelor lumii, apoi oftăm melancolici după ruinele oraşului care a fost odată Constanţa pentru a fi martorii exilului în care s-a ruinat Ovidiu şi pentru a deplânge ruina statuii sale şi a litoralului românesc. Vizita naratorului la muzeu este un prilej de admira ruinele civilizaţiilor anterioare.

            Ochiul căprui al dragostei noastre este genul de carte care te ajută să te cuibăreşti într-un colţ al camerei, într-o zi ploioasă, şi să uiţi de tristeţea ta citind despre a altora. Deşi este plină de texte melancolice, nu te afundă în deznădejde, ci dimpotrivă, datorită tonului suav şi domol, îi induce lectorului o stare de linişte interioară. Astfel, autorul reuşeşte să îşi transmită discursul oral calm şi în scris, încât nu ai cum să întreprinzi o lectură grăbită, oricât ai încerca tot încetineşti ritmul pentru a te bucura de fiecare cuvânt.

            A patra inimă este unul dintre textele care nu ai vrea să se termine niciodată şi pe care să îl citeşti la nesfârşit. Copilul care se naşte cu trei inimi este în fiecare dintre noi. Fiecare avem o inimă uşoară de cristal în copilărie, care ne lasă să ne bucurăm de toate lucrurile din jur şi să zâmbim tot timpul. Este inocenţa. Inocenţa care dispare la contactul cu realitatea şi cu lucrurile mai puţin plăcute din viaţă şi care se stinge asemenea inimii de cristal. În adolescenţă şi în timpul tinereţii purtăm o inimă de fier care nu ne dă pace şi care ne face să tânjim mereu după altceva. Sunt schimbările fizice, psihice şi hormonale ce conduc spre formarea eului atât de mult căutat. Din păcate şi această perioadă trece şi inevitabil trebuie să ne schimbăm inima de fier cu ultima, cea de plumb. Inima care ne aduce nostalgia vremurilor trecute şi frustrarea neputinţei în faţa bătrâneţii. În final, din noi se mai naşte o inimă – sufletul care se înalţă în sfere necunoscute.

            În concluzie, Ochiul căprui al dragostei noastre este mai mult decât o carte, este un tovarăş pe care puteţi să contaţi mereu în caz că aveţi nevoie de o îmbrăţişare, de un refugiu sau de un basm pentru copiii din voi.