De ce nu mă angajați?

Puteți să mă respingeți de câte ori vreți voi, pot să rămân fără nimic material pe lumea asta, dar e ceva ce nu îmi puteți lua orice ați face – cuvântul.

V-ați gândit că nu am mai dat pe aici pentru că m-am angajat și nu am mai avut timp de scris? Greșit! Adevărul e că de scris, am mai scris, dar nu pentru mine, ci pentru a-mi asigura mâncarea cea de toate zilele. Cu toate că nu prea îmi plăcea să fac asta, era o sursă financiară destul de utilă pe care o obțineam cu o oarecare ușurință. Acum am rămas și fără asta. În schimb, am tot fost pe la interviuri. O pierdere masivă de timp. De ce? Pentru că angajatorii noștri nu prea știu ce să facă cu persoana din fața lor. Majoritatea interviurilor decurg așa:

„Bună ziua. Cum te numești? Ce ai mai lucrat? Ce facultate ai făcut? De ce ai venit la noi?”

Răspunsurile la primele trei întrebări le pot afla și din CV, nu e nevoie să te cheme pe tine personal. Iar ultima întrebare este cea mai tâmpită la care se pot gândi. Oare de ce s-ar duce un locuitor al României, țară în plină criză financiară, morală, etc. și cu un mare grad de somaj, la un interviu?! Nu știu, poate e deja plin de bani și se plictisește acasă.

Dacă tot chemi un om la interviu, în primul rând ar fi frumos să îl chemi deoarece tu ca angajator consideri că acea persoană are mari șanse să fie cea aleasă, și nu doar așa, să fie de figurație, pentru că ai tu nevoie de extra bonusuri la salariu sau ca să se vadă în activitatea ta că ai făcut cautări intense. În al doilea rând, dacă tot ai persoana respectivă în față, ai putea să te implici mai mult și nu doar să o întrebi cum se numește. Aceste interviuri ar fi cu adevărat de folos dacă ar avea toate probe practice. Bine, bine, sunt tânără, nu am cine știe ce experiență, dar poate că sunt în stare să fac ceva, poate am abilități ascunse, poate mai și gândesc, poate am și idei noi, etc. Dar tu nu o să știi niciodată asta dacă nu îmi dai măcar un test. Doar stai de partea cealaltă a biroului, te uiți la mine și îmi pui întrebări idioate. Dar și eu sunt prea naivă și spun adevărul. Dacă tot mergem doar pe întrebare - răpuns teoretic, ar trebui să mint cu nerușinare și să spun că știu să fac orice ai avea nevoie, și să înșir zeci de denumiri care nici nu știu ce înseamnă. Poate atunci tu vei fi impresionat și vei lua în considerare angajarea mea. Însă ce vei face când îți vei da seama că totul a fost doar o poveste frumoasă? În nici un caz să nu dai vina pe minciunile mele, ci pe superficialitatea ta!

Dar să vă povestesc unul dintre multele interviuri la care am fost.

A avut loc la World Trade Center. Să vă zic și firma? Fie, este vorba de Euro Trade Securities.

Era ora 12.

Ajung și aștept să vină intervievatorul. Intrăm în birou și normal, încep întrebările, dar nu înainte de o mărturisire frapantă.

-    De obicei, eu nu prea citesc CV-urile, așa că spune-mi cum te numești.

Apoi direct la subiect.

-    Și ce așteptări ai?

-    Cum adică?

-    Adică ce așteptări ai de la acest job.

-     În primul rând vreau să mă angajez.

-   Nu e bine. Nu se spune așa că pari disperată. Răspunsul corect ar fi fost „Am mai lucrat ca secretară și îmi doresc acest post penru a învăța mai multe și pentru a avansa”.

No shit! Prin urmare, voi angajați doar persoane nu prea interesate de un job, care vin așa, doar de florile mărului la interviu. Normal că sunt disperată, toată lumea e, și tu ai fi fost dacă nu îți găseai un job timp de un an. Eu consider că o persoană „disperată” să se angajeze merită să fie aleasă pentru că o să fie mai muncitoare și mai serioasă decât restul. În plus, dacă există deja un răspuns predefinit, de ce mai mă chemi acolo? Că să îl auzi așa, pe repeat?

-    Ce știi despre firma noastră? Ai căutat ceva pe net?

-    Sincer, nu.

-    Aaaa, încă o bilă neagră. Puteai să zici că da.

-   Păi și pe urmă când mă întrebați ce am aflat ce mai ziceam? Vă dădeați seama că am mințit.

-    Pe urmă puteai să spui că nu ai găsit mai nimic.

Deja începusem să râd așa...

-   Adică preferați să vă mint, decât să spun adevărul?

-   E, puteai să spui așa, mai pe ocolite.

-   Și ce rezolvam?

-   Era un adevăr mai mascat. Oricum, eu nu pot să stau acum să îți povestec despre firma noastră, nimeni nu mai face asta astăzi (ba credeți-mă, toți au făcut-o în afară de el) când există internetul.

Știți ce? Nu mă interesează că există internetul, e de bun gust să ți se spună la interviu cu ce se ocupă firma. E ca și cum i-ai chema la tine în vizită pe noii tăi vecini, iar când te întreabă despre tine și familia ta să le răspunzi – „Dar ce, nu v-ați informat înainte să veniți? Aveți net, facebook, twitter, etc.”. Sau tu, care te duci la interviu, când te întreabă cum te cheamă, unde ai mai lucrat, ce facultate ai făcut să le răspunzi „Da’ ce, nu vedeți ce scrie în CV?! Nu l-ați citit înainte să mă chemați aici?!”.

Mă rog, nu am stat nici 3 minute, era pauza de masă, probabil că se grăbea să mănânce și nu îi stătea mintea la interviuri.

O singură satisfacție am avut în tot timpul acela – eram la etajul 11 și se vedea tot Bucureștiul de pe geam. În comparație cu imobilul în care eram, orașul părea plin de colibe sărăcăcioase.

Un fel de sat ancorat în trecut.