Caragialiana II

Iubitului meu îi place la nebunie să facă poze. La început se mulțumea cu peisaje, râuri, păsări, instantanee, nori, apusuri, natură mortă, etc. Apoi a trecut la copii și inevitabil la copii ceva mai mari... Și acum pozează păsări, dar dintr-o specie diferită, fără aripi și care nu zboară pe cer, ci de la un instrument la altul... Aceste păsări sunt sunt avide după fotografii în care să poarte cât mai puțin și să arate cât mai mult. Să fie pozate este ceva vital pentru specia lor și-ar da până și aripile inexistente pentru o nouă serie de apariții hot postate pe eternul facebook. Din fericire pentru ele și din păcate pentru restul persoanelor implicate direct în această „afacere”, preabinevoitorul meu iubit nu profită deloc de obsesia păsărilor și lucrează pe gratis (așa că, fetelor, nu mai așteptați, îndepliniți-vă necesitățile de fotomodele universale și treceți la pozat!). Dar să trecem peste asta și să ajungem unde ne interesează. Între timp nu pot decât să aștept o evoluție a interesului său spre alte categorii de vârstă, de la 50 în sus.

Într-o zi, pur întâmplătoare, mi-a venit pofta de alergat. Dar, după cum am menționat și în prima parte, eu sunt doar un șoarece de bibliotecă, prin urmare nu aveam nici urmă de cunoștințe, amici îndepărtați, uitați sau neuitați, prieteni sau rivali care să-mi țină companie. Următorul pas logic era să apelez la domnul fotograf care să îmi facă legătura cu o pasăre alergătoare. Zis și făcut! Și ca să vedeți după ce legi misterioase funcționează universul, tocmai avea o ședință cu un specimen exact din specia dorită, și nu alta! Bineînțeles că am profitat de asemenea ocazie și la două zile după asta am ieșit la alergat.

Cum pasărea aceasta avea darul ciripitului, am aflat și vrute și nevrute! Dar o să mă limitez la informațiile care sunt în legătura cu tema tratată aici.

Totul a pornit de la o întrebare „personală”: „Pe tine nu te deranjează că prietenul tău le face poze la alte fete?”. Hmm, cu toate că inside eram un vulcan pe cale să erupă („Normal, ce trebuie să le facă poze la toate fufele?! Și pe gratis! Ce, și-au luat toate pițipoancele fotograf personal?! Mai dă-le în pizda mă’sii, să pună mână să învețe că nu le face bâtu’ pe toate fotomodele! Mai repede o să ajungă pe centură!”), am luat o aură de femeie matură și superioară și am spus foarte frumos „Nu! De ce să mă deranjeze?! Este pasiunea lui! Să-i interzic lui să facă poze e ca și cum mi-ar interzice el mie să scriu!” (de atunci chiar am realizat că această afirmație este într-adevăr valabilă, adică chiar am început să gândesc matur). Cum era de așteptat, întrebarea era mai mult un pretext pentru a povesti mai multe despre ea. Și continuă: „Pe mine m-ar deranja. Uite, eu, de exemplu, aveam un iubit care îmi făcea poze. Eu credeam că îmi făcea numai mie, dar într-o zi am găsit în calculatorul lui poze cu alta! Să vezi ce scandal am făcut! Că prietenul ăsta al meu era mai mare ca mine (ea având maxim 16 ani). Adică era Mincu, dacă îl știi! Toate fetele îl știu! (m-am simțit băiat). Când le spuneam că sunt cu el, se ofticau toate! Cine mai era gagica lu’ Mincu?!” Observați logoreea!

Apoi inevitabil a început povestea relației lor... S-au cunoscut cu doi ani în urmă, Dumnezeu știe cum, pentru că eu am uitat complet, și ea tot aștepta să o înșele! De ce? Pentru că ea era minoră (și atunci și acum). Mă rog, prea minoră ca să-i ofere ce vor bărbații, dacă mai există limita asta în ziua de azi. Dar, se pare că tipul a fost fidea și atunci ce s-a gândit fata noastră „Mă, dacă ăsta nu m-a înșelat până acum, înseamnă că pot să fac pasul cel mare că pe urmă sigur nu o  să mai mă înșele!” După replica asta a urmat o mare pauză în mintea mea...pur și simplu m-am blocat! 16 – 2 = 14! 14! 14?! Cum așa?! Și o spune cu atâta dezinvoltură?! O avalanșă de întrebări imposibil de exteriorizat din cauza șocului îmi invadase creierii! De ce?! Cum?! DE CE?! Erau singurele care mai ieșeau la suprafață și între care oscilam. Nici nu știu cum am fost în stare să procesez continuarea, dar cumva am auzit-o: din păcate previziunea ei nu s-a adeverit, și tipul a înșelat-o chiar după.... Acum, chipurile, era plecat în Germania și se ruga de ea să se întâlnească când se întoarce, pentru că urma să se întoarcă în curând.

Între timp eu am profitat de noul subiect din noapte și, foarte fericită că am material tocmai bun de exploatat, am scris întâmplarea ce tocmai ați citit-o în prima parte. Entuziasmată că în sfârșit am scris ceva impersonal și neatins de nebunia mea trecătoare, eram nerăbdătoare să împart noul produs cu cineva apropiat care să mă laude pentru „realizarea” mea”. Și care era persoana cea mai apropiată dacă nu domnul fotograf? I-am trimis repede documentul pe net, că tot vroia el să vadă ce scriu eu și am așteptat reacția. Și am așteptat...și am așteptat. Seara, când m-am dus la el și l-am mai întrebat încă o dată ce părere are am avut o surpriză...sau mai bine zis un șoc! Povestirea mea era pe facebook! Uitasem că el nu poate să trăiască dacă nu postează tot ce mișcă pe facebook! Dar totuși, era proprietatea mea personală! Mă rog, după multe explicații neînțelese (conceptul unui text ca proprietate personală nu îi era cunoscut și nu putea pricepe așa ceva!), tot eu am ieșit personajul negativ pentru că, ce credeți, lumea a citit povestirea și culmea, s-a mai și recunoscut! Bine, bine, una e să te recunoști și alta e să te dezvălui singur când nu dă nimeni nici un nume! Stupoarea mea creștea cu fiecare secundă! Prin urmare, fetele s-au simțit cu musca pe căciulă și au început să se disculpe una pe alta pe facebook. „Nu e adevărat, nu a fost chiar așa! Eu sunt verișoara lui G. și știu ce s-a întâmplat!”. Să râd sau să plâng în fața la atâta prostie??? Nu am avut timp să mă hotărăsc că îi sună telefonul fotografului. Puteți să ghiciți cine era? Nu cred, așa că vă spun eu – era nimeni altul decât tipul prins în casa lui G. în toiul nopții! Din nou stupoare! Tipul era foarte nervos și supărat pentru că povestirea îl, citez,  „incrimina”. Toată întâmplarea asta a depășit limitele absurdului. Cum ar putea cineva să fie incriminat de un text în care nu se menționează absolut nici un nume, nici o adresă, nici un oraș, nici o dată, nimic?! De fapt, nu limitele absurdului se depășiseră, ci limitele prostiei! Dar asta nu e tot! După ce închide telefonul am parte de altă surpriză – cine era cel prins în delict cu o minoră și cel care tocmai sunase? Aici e aici! Era tocmai iubitul pasărei alergătoare! Mister total dezvăluit! Misiune îndeplinită! Cum vreți să-i spuneți. Cercul vicios a fost completat și încheiat de la un capăt la altul cu ultima veste: „Germania” iubitului pasărei logoreice era de fapt închisoarea, pentru relații cu minore.

După atâtea noutăți aflate mi-a trecut supărarea cauzată de abuzul făcut asupra textului meu, și imediat m-am consolat cu ideea unei continuări, gând întrerupt de vocea furioasă a fotografului: „Uite ce-mi faci cu scrisu’ ăsta al tău! Să nu mai scrii bălării d’astea!”. Prea târziu, eu aveam deja schița următoarei „bălării” făcută în cap.