CARAGIALIANĂ 1

Toate vacanțele de vară au fost plictisitoare pentru mine. Fiecare zi de vacanță era o nouă tortură, același scenariu mereu – plictiseală și iar plictiseală. Nimic nou, nimic palpitant, nici o ocupație demnă de consemnat aici (pentru că, dacă v-aș spune că majoritatea timpului îl petreceam citind, v-aș plictisi și pe voi). În aceste condiții orice bârfă de cartier era binevenită, orice eveniment tragic sau fericit al vecinilor constituia o evadare de moment din monotonia toridelor zile de vară.

Cum nu aveam nimic de făcut toată ziua, era de așteptat ca nici noaptea să nu-mi găsesc locul. Așa că așteptam de la vecinii mei să mă întrețină cu ceva demn de urmărit și după lăsarea întunericului. Din fericire, s-au ridicat la nivelul așteptărilor mele și în noaptea aceea mi-au oferit un spectacol tocmai bun de povestit tuturor prietenilor și tuturor rudelor.

Am prostul (sau bunul, după cum s-a dovedid acum) obicei să stau pe întuneric, chiar dacă nu pot să adorm. Nu las becul aprins sau televizorul să meargă doar așa, de umplutură, prefer să-mi umplu capul cu propriul creier. Prefer să mă uit pe cer, așteptând să apară ceva nou, o navă de extratereștrii, ceva (a apărut și asta într-o noapte, dar nu despre asta vreau să vă povestesc acum), sau să visez la un trecut schimbător și la același viitor. Dar să revenim.

Într-o noapte, în timp ce stăteam în pat și îmi făceam scenarii posibile și imposibile cu privire la trecutul meu, apare pe tavan o lumină albastră intermitentă. „Salvarea!” îmi zic în gând și sar din pat drept la fereastră. Nu era salvarea, ci o mașină de poliție. „Cu atât mai bine!”, mă gudur la gândul la ceea ce va putea urma. Apoi, până să apuce mașina să parcheze și să iasă stimatele organe din ea, mă găsesc într-o mare nelămurire. „Dar de ce au venit? De ce acum? Eu i-am chemat acum un an pentru deranjarea liniștii publice! În plus, au venit și atunci. Cu patruzeci de minute întârziere ce-i drept, dar totuși au venit. M-au sunat, pentru că, bineînțeles, băieții de cartier care petreceau înainte pe lângă mașină cu decibelii la maxim, plecaseră de mult, goniți de zbieretele vecinilor. M-au sunat să cobor și să le explic ce s-a întamplat! Vroiau să urce la mine în apartament! Noroc că aveam interfon la scară și nu au putut să intre! Uf! Am scăpat atunci. Dar i-am auzit spunând că vor să-mi acorde o amendă! Nu am dormit toată noaptea de frică să nu mă trezesc a doua zi cu ei la ușă. Ce era să-i spun mamei? Asta era singura mea teamă. Mama! Nu amenda. Din fericire nu au venit a doua zi. Nici a treia. Dar eram sigură că o să-mi trimită ceva prin poștă. Așteptam cu înfrigurare...și am tot așteptat până am uitat. Dar acum mi-am amintit. „Dacă au venit pentru mine? Dacă ei nu au uitat și doar au amânat momentul? Dacă acum o să plătesc pentru că mi-am exercitat dreptul de a suna la poliție atunci când mi-a fost încălcat un alt drept, acela de a avea posibilitatea de a dormi în liniște? Dacă o să fiu arestată din cauza băieților de cartier care nu au mai avut răbdare încă patruzeci de minute până să vină „un echipaj” și să-i aresteze pe ei? Dar după un an? Până la urmă de ce nu? Durează mult până să proceseze toate datele, până să îndeplinească toate formalitățile, până când să se ia o decizie definitivă cu privire la caz. În plus, la ei acolo este și mare aglomerație! Se întâmplă zilnic tot felul de fărădelegi. Nu e ușor să ții pasul cu toate evenimentele.

Vinovăția plana asupra mea și nu mă lasa să văd de fapt, paranoia care mă cuprinsese. Îndată mi-am dat seama de absurditatea gândurilor mele și am revenit la prezentul din fața mea care se derula oarecum repede.

După ce au parcat corespunzător mașina, doi polițiști au ieșit grăbiți:

–        La ce număr a zis că stă?

–        Doișpe!

Se reped la interfonul blocului din față, formează „doișpe”, sună, cineva le deschide repede. Intră și urcă în scară.

Acum urmează lungi momente de așteptare...

După un calcul, mi-am dat seama că apartamentul cu numărul 12 are vedere exact pe partea cealaltă a blocului. Ghinion total!

Ca să nu mă plictisesc am început să uit pe la geamurile vecinilor de vizavi. Întuneric, obloane trase, lumini aprinse în toată casa, geamuri deschise, flashuri de la televizoare. Stai! Înapoi la geamurile deschise și luminile aprinse! În sfârșit ceva promițător! Brusc apare cineva care se plimbă din sufragerie în bucătărie. Este chiar locatara, și nu oricum. Este în tanga. Și numai în tanga! Face ture prin casă, agitată. La o privire mai bună, observ că nu e singură. Mai e cineva în sufragerie. Întâi m-am gândit că este soțul ei, dar apoi mi-am dat seama că era o altă fată. Din ce în ce mai interesant! O fi și ea dezbrăcată? Dar mai e cineva și în bucătărie. Un el. Probabil soțul menționat mai sus. O fi și el dezbrăcat? Dintr-o dată mintea mea s-a dus în locuri întunecate și a dat de ipoteze necurate. Să fie chiar așa?

În tot acest timp eram atentă și la ușa de la scară, să nu cumva să pierd momentul crucial în care organele părăsesc locul crimei. Deja eram dezamăgită și credeam că l-am și ratat când am vazut mașina plecând ceva mai devreme. Dar nu m-am descurajat, am așteptat în continuare, nu aveau cum să iasă din scară fără să se aprindă lumina.

La scurt timp s-a făcut lumină pe scară. „Asta e, coboară! Acum e acum! Trebuie să prind cât de mult pot!”. Mi-am încordat ochii și urechile la maxim și m-am pregătit să intru pe frecvență.

Cei doi polițiști au ieșit însoțiți de trei doamne agitate:

-          Bună seara, domn’ general? Sunt eu, sergent Ionescu! Am fost aici, la domiciliu. N-am găsit nimic, da’ nici eu n-am căutat așaaaa, peste tot... Da, da, am înțeles, să trăiți!

În acest timp, pe fundal se auzeau cucoanele care se dădeau de ceasul morții:

-          Doaaamne, cum se poate așa ceva?! Ce ne facem?

-          Da’ ce să caute?! Doaaamne!

-          Ia sună, vezi, să nu coboare!

După convorbirea cu superiorul, organul încearcă să le liniștească:

-          Da, nu-i nici o problemă, doamnă. Aveți timp, șaizeci de zile să faceți declarație și se rezolvă.

-          Da’ chiar așa, dom’le?! Nu se poate! Nu se poate! La noi în casă! Noaptea! Doaaamne! Nu mai pot, mor!

-          E, liniștiți-vă doamnă! Se mai întâmplă! V-am zis că se rezolvă! Aveți șaizeci de zile la dispoziție, face-ți o plângere și gata...aia e.

-          Doaamne! Da’ nu se poate așa ceva! De ce să vină la noi în casă?! Și noaptea?! Ce să caute noaptea la noi în casă?!

-          Doamnă, nu vă mai agitați, știu cum e, am și eu copii...

-          Uita-ți-vă să nu iasă prin spate!

-          Lăsa-ți-l, doamnă, că nu e problemă!

-          Dom’le, nu înțelegi că fata mea are doar treișpe ani???

Moment crucial – îi sună telefonul cucoanei, se aprinde lumina pe scară, agitație maximă!

-          Iese!

-          Repede, după el!

-          Să nu fugă prin spate!

Cucoanele dau buzna la ușa scării, se îmbulzesc să o deschidă, fug disperate la ieșirea din spatele blocului, polițistul strigă după ele.

-          Unde vă duceți, doamnă? Veniți înapoi! Lăsa-ți-l! Lăsa-ți-l să plece!

Fuge și el spre ușa de la scară, dar nu apucă să intre, ușa se încuiase. În acest caz se întoarce la mașină, unde erau mai mulți colegi acum. În total vreo cinci organe în exercițiul funcțiunii.

Din spatele blocului vin strigăte disperate:

-          Cine ești tu, mă?

-          Ce treabă ai tu cu Gina?!

-          Tu știi că Gina are doar treișpe ani???

-          Ce căutai la ea în casă???

Strigăte însoțite de palme care răsunau în noapte.

-          Lasă-l așa, stai!

-          Nu mai trage de el!

Așadar misterul a fost elucidat! Domnișoara (dacă pot să mă exprim așa fără să greșesc...) în cauză se petrecea cu un...tip în propria ei casă, fiind sigură că cele trei doamne nu se vor prezenta la domiciliu în noaptea cu pricina. Ei, neșansă totală! Aventura i-a fost întreruptă cu mare tam-tam și dramatizare! La asta s-a adăugat și prestigiul pe care avea să îl aibă mult timp în cartier, pentru că, locatarii consemnează tot, nu iartă nimic, și uită greu!

Vă întrebați ce făceau stimabilii la datorie în acest răgaz, când cucoanele dădeau să-l omoare pe tip în spatele blocului? Și eu! Ia să vedem.

Păi stau cu toții lângă mașină (o păzesc probabil, de infractorul periculos care a atentat la comoara domnișoarei de la apartamentul doișpe) și fumează.

-          Auzi, auzi! Treișpe ani! Hhmm!

-          Treișpe ani avea?

-          Da, mă, dacă îți zic!

-          Auzi, de la treișpe ani! (trage un fum...)

Pardon! Dacă mă gândesc mai bine, aveau dreptate! Nu puteau să acționeze pentru că erau șocați de așa întâmplare! Aveau și ei nevoie, ca tot omu’, de un timp ca să proceseze informația! Ei, hai, nu fiți așa răi cu ei! Termină de fumat și se duc și ei la fața locului, doar tipul nu o fi așa mormoloc să nu fie în stare să se apere de trei cucoane disperate!

Ce v-am spus? Și-au terminat țigările, s-au urcat în mașină, au mers 50 metri și au ajuns la scena conflictuală. De acolo nu am mai prins firul, pesemne că era altă frecvență.

Satisfăcută de informațiile prinse, m-am întors puțin la vecina cu tanga.

Curând s-au spulberat și de aici toate scenariile negre și am înțeles că, de fapt, se pregăteau să iasă în oraș. Dar în oraș la ora aia? Era aproape două noaptea. Unde s-ar putea duce în orașul astă la două noaptea în zi de muncă? Eh, dar ce știu eu, sunt doar un șoarece de bibliotecă plictisit care nu iese niciodată din cușcă...

M-am întors la culcuș și prin noapte s-au auzit ultimele picături ale operațiunii. Era vocea inculpatului care se apăra cu o afirmație mai degrabă incriminatorie:

-          Mică da’ bună! Mică da’ bună!