Căutând
povestirea lui V. (da, cea postată pe facebook, prima), am dat peste multe alte
mici texte scrise de mine de-a lungul
timpului. Uitasem complet de ele. De fapt, uitasem complet că aveam și atunci
obiceiul de a scrie. Credeam că este o „apucătură” recentă. Credeam că sunt
suferințe recente. Dar m-am înșelat. Sunt în mine de mult. Poate chiar de la
începutul începutului. Poate m-am născut cu ele. Poate le am din viața
anterioară. Este destul de plauzibil. Ce altă explicație ar putea exista pentru
dureri profunde, ale căror origine și cauză nu le poți determina exact? Le simți,
dar nu poți ajunge la sursă. Reușești să te apropii din ce în ce mai mult, dar
când să întinzi mâna și să le prinzi, dispar. Ai fost atât de aproape, dar
totuși ești conștient că nu vei ajungi în acel loc niciodată. Poate că este
interzis muritorilor de rând. Poate pentru că acolo se află toate răspunsurile
la toate întrebările puse de toți oamenii care au trăit vreodată.
Simți că ești atât de aproape încât ești sigur că vei ajunge, la fel cum
simți inspirația curgând prin venele tale. Este ceva ce te îndeamnă la creație
și nu te lasă să te odihnești. Îți furnică degetele, dar nu îți spune nimic
concret. Astfel că, deși simți o nevoie imperioasă de a scrie, nu ești capabil
să legi două fraze. Deși simți că este acolo și nu îți dă pace, nu poți să
ajungi la izvor, nu poți să exteriorizezi nimic. Este o stare febrilă care nu
îți permite nici să scrii, nici să nu scrii. De aceea te duce la frustrare și
la neliniște.
Nu pot să continui, pierd mereu firul și sunt sigură că nu reușesc să
transmit cu fidelitate ce aș vrea să zic.
După multe experiențe cu această stare, știu că cea mai bună soluție este
să aștept să treacă. Pentru că o să treacă și atunci, după ce se va termina
furtuna de nisip, o să pot vedea ce se ascundea în spatele ei.
Promit să revin...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu