Stop!

Ce poate fi mai plăcut decât să evadezi în ecranul laptopului tău, savurând un pahar cu vin (cam acru, cei drept, dar esența contează) și dând volumul la maxim? Ai nevoie de alcool și de zgomot pentru a nu-ți mai auzi gândurile care rulează la nesfârșit. Oricât ai încerca, nu poți să le oprești – îți amintesc întruna de ce ai făcut azi, de fiecare cuvânt rostit, de fiecare imagine văzută, de fiecare persoană cu care ai interacționat, de fiecare ceartă și de fiecare țipăt. Și cel mai rău este că îți repetă mereu ce mai ai încă de făcut – o listă care continuă în fiecare noapte când închizi ochii și încerci să dormi. Dar de prea multe ori încerci degeaba; nu reușești decât să te enervezi că noaptea se duce și tu stai tot cu ochii deschiși.

Sunt atâtea lucruri de făcut într-o singură zi. Nu-i de mirare că nu reușim niciodată să le ducem la bun sfârșit pe toate. Dar pe de altă parte, doar pentru asta există ziua de mâine, nu? În mintea noastră acest mâine este foarte clar: „O să mă trezesc mai de dimineață, o să ajung la timp la muncă, o să fiu extrem de eficientă, apoi o să ajung repede acasă, o să fac ceva de mâncare, o să merg repede la cumpărături, o să mai lucrez la un proiect, o să îmi notez toate cheltuielile, apoi o să văd și un film. A, și să nu uit, undeva, printre toate aceste activități, o să fac și 30 de minute de pilates.”

Și vine noaptea. Și nu poți să dormi. Și te enervezi. Și te semi-trezești iar cu o oră înainte de ora stabilită. Și iar aștepți să sune alarma. Și când sună în sfârșit, te enervezi că trebuie să te dai jos din pat și parcă acum ți se face și somn. Și, într-un mod ciudat, după ce reușești să pleci de acasă, te enervezi că nu ești somnoroasă. Și ajungi la muncă și urmezi aceeași rutină de toate zilele. Și abia aștepți să pleci. Și când ajungi acasă (deloc repede, pentru că traficul din București nu îți permite asta), nu știi ce ai vrea să faci mai întâi – să te tolănești în pat sau să mănânci. După ce le faci pe amândouă, parcă ți se face somn. Te gândești că ăsta e momentul să dormi. Dar nu poți nici acum! De ce? Oare de ce? În minte ți se derulează toată ziua și ai vrea să o oprești. Taci odată! Știu ce am făcut astăzi, nu e nevoie să îmi repeți! Lasă-mă în pace! Vreau să mă odihnesc! Dar nu vrea și nu ai ce face. Renunți la somn. Treci la altceva. Nu reușești să faci nici jumătate din ce ți-ai propus ieri. Dar nu e nimic, mai există un mâine și mâine.

Vine noaptea. Iar ți se face somn. Bucuroasă, oprești tot și te ascunzi în pătură. În sfârșit o să dorm! Ce bine! Dar te-ai bucurat prea devreme, nefericito! După cinci minute mintea o ia razna și ochii se deschid. Nu se poate, mâine o să iau somnifere! Dar stai, cum am ajuns aici?

Frig...

E frig, foarte frig! Peste tot e frig! E frig și cu puloverul, e frig și cu manușile, e frig și cu fâșul, e frig și cu toate astea în plapumă! E mult prea frig! Nu pot să gândesc de frig! Nu mai raționez de la atâta frig!

Totul e rece: patul, aerul, mâncarea, apa! și eu mă răcesc puțin câte puțin până o să devin un sloi de gheață: a început cu mâinile, nasul, picioarele și frigul urcă, urcă, până ajunge la inimă. O să fiu fata cu inima înghețată.

În curând nu o să mai pot să îmi mai mișc gura, pentru că o să îmi înghețe încheieturile maxilarului și o să rămână blocată, ca o ușă ruginită.

Am o sticlă de 10 litri cu apă...înghețată. Butelia refuză să mai funcționeze, probabil că a înghețat gazul din ea. Mă întreb dacă borcanul de murături pe care l-am lăsat afară, pe balcon a înghețat cu tot cu gogonele, sau mai rău, dacă a crăpat de frig, fir cu fir, până s-a spart în zeci de cioburi cristaline și înghețate. E prea frig ca să deschid ușa și să aflu. Dacă odată expusă la gerul de afară o să am aceeași soartă ca borcanul? Nu pot să risc, mai bine rămân cu această curiozitate până la primăvară.

Afară totul e alb și înghețat.

Din când în când se mai arată soarele. Ar vrea să mă păcălească, să mă facă să cred că e mai cald cu el și să ies din adăpost. Dar eu știu că razele lui nu sunt decât niște țepușe strălucitoare și înghețate, gata să îi străpungă fața oricui ar îndrăzni să se arate în zare. 

Prima zi de master... (dedicată special lui R.)

Am aşteptat cu nerăbdare prima zi de şcoală din primul an de master.nu pot spune că am avut emoţii, am trecut de mult de perioada aia. Dar totuşi, eram fericită că mă întorc în mediul meu preferat, spaţiul în care am trăit cea mai mare parte din viaţa mea - şcoala (în cazul acesta facultatea).

Într-adevăr, entuziasmul a fost pe măsură, iar plăcerea intelectuală la maxim. Creierul era fericit că poate respira în sfîrşit, după trei luni de caniculă spirituală şi meteorologică. 

Cum spuneam, am tot aşteptat pînă a venit şi ziua cea magică. Dar imediat mi-am dat seama că nu am primit tot "pachetul". Lipsea ceva sau exact cineva. Tu! Tu lipseai, R.! Mă uitam în jurul meu - veşnicele tipe de la Litere plus ceva feţe noi. Tu nu! Te tot aşteptam şi chiar m-am enervat cînd o tipă m-a întrebat dacă poate să stea pe scaunul de lîngă mine! "Cum?! Nu ştie că lîngă mine stă doar R.?! Nu ştie că suntem ca şi siameze?! Toată facultatea e conştientă de faptul că unde e una e şi cealaltă!". Dar după un moment de confuzie, am realizat că nu mai am pentru cine să păstrez locul acela, aşa că am răspuns resemnată "Da...".

A început cursul. E cu Johny, nume de cod. Mă uit cu colţul ochiului în dreapta mea şi vreau să-ţi zîmbesc complice. Dar tu nu eşti acolo... Acum, în locul tău stă o străină. E drăguţă, dar nu e Tu. Nu-l cunoaşte pe Johny, nu mă cunoaşte nici pe mine şi nici eu pe ea...

A venit pauza. Tare aş vrea să înfulec cele două sandwich-uri pregătite încă din seara dinainte, după ritualul bine cunoscut şi necesar supravieţuirii în timpul facultăţii de Litere.Mă uit în jur. Nu mănîncă nimeni. "Mie mi-e cam foame", le zic celor două colege proaspăt cunoscute. "Bună idee", răspunde una din ele. Şi imediat scoate o punguţă de covrigei şi începe să mănînce cîte unul, foarte delicat şi calm. "Hmm, nu tocmai asta aveam în minte...", mi-am zis în gînd. Deja îmi pierise pofta de înfulecat şi mă sinţeam ca un canibal printre vegetarieni. Am rămas nemîncată pentru că tovarăşa mea canibală nu era prezentă...Pînă la urma am scos nişte sticks-uri din geantă (ce noroc că le aveam!) şi am început să le ronţăi, tot cu gîndul la şniţelele de pui proapăt făcute.

Simţeam nevoia să trăncănesc, să bîrfesc, să fiu răutăcioasă. Dar nu aveam cu cine, Tu nu erai. Aveam în minte chipul tău, te vedeam zîmbind, erai în faţa mea, şi totuşi nu erai acolo...

Am vrut să fiu sociabilă, să am prietene, să nu mai stau singură aruncîndu-le tuturor priviri dispreţuitoare. Dar ele sunt diferite, vor să iasă mereu afară, să se ducă la magazin, la ceai, la cafea, etc. Eu, ca Noi, vreau să stau în sală, sau pe hol, cel mai departe, să vorbesc şi să mănînc. Dar nu am cu cine, pentru că Tu, Tu nu eşti aici...

Încercare nereușită...

Căutând povestirea lui V. (da, cea postată pe facebook, prima), am dat peste multe alte mici texte scrise de mine de-a lungul timpului. Uitasem complet de ele. De fapt, uitasem complet că aveam și atunci obiceiul de a scrie. Credeam că este o „apucătură” recentă. Credeam că sunt suferințe recente. Dar m-am înșelat. Sunt în mine de mult. Poate chiar de la începutul începutului. Poate m-am născut cu ele. Poate le am din viața anterioară. Este destul de plauzibil. Ce altă explicație ar putea exista pentru dureri profunde, ale căror origine și cauză nu le poți determina exact? Le simți, dar nu poți ajunge la sursă. Reușești să te apropii din ce în ce mai mult, dar când să întinzi mâna și să le prinzi, dispar. Ai fost atât de aproape, dar totuși ești conștient că nu vei ajungi în acel loc niciodată. Poate că este interzis muritorilor de rând. Poate pentru că acolo se află toate răspunsurile la toate întrebările puse de toți oamenii care au trăit vreodată.

Simți că ești atât de aproape încât ești sigur că vei ajunge, la fel cum simți inspirația curgând prin venele tale. Este ceva ce te îndeamnă la creație și nu te lasă să te odihnești. Îți furnică degetele, dar nu îți spune nimic concret. Astfel că, deși simți o nevoie imperioasă de a scrie, nu ești capabil să legi două fraze. Deși simți că este acolo și nu îți dă pace, nu poți să ajungi la izvor, nu poți să exteriorizezi nimic. Este o stare febrilă care nu îți permite nici să scrii, nici să nu scrii. De aceea te duce la frustrare și la neliniște.

Nu pot să continui, pierd mereu firul și sunt sigură că nu reușesc să transmit cu fidelitate ce aș vrea să zic.

După multe experiențe cu această stare, știu că cea mai bună soluție este să aștept să treacă. Pentru că o să treacă și atunci, după ce se va termina furtuna de nisip, o să pot vedea ce se ascundea în spatele ei.

Promit să revin...

De toamnă...

Ieri, la interviul de la master, o fată zicea că vrea să-i readucă în actualitate pe scriitorii simboliști. Atunci mi-am amintit că îmi place poezia lui Bacovia și nu mai îmi ieșea din minte versul "Orice obiect atins șoptește: lasă-mă-n pace...". 

Prin urmare, Bacovia să fie:

Nocturnă

Uitarea venea... a venit.

O lacrimă cade jos, totul tace,

Lampa obosită a clipit,

Orice obiect atins şopteşte: lasă-mă-n pace...

De-acum...

Auzi, ploaia plânge pe drum

Pe un adânc tumult,

Pe urma unui mic pantof într-un parc de demult...

Adorm... ascult...

Afară, la fereastră, toamna a spus :

- Of !...

resemnare...

"Multe sunt schimbările tale, soartă!

Căci zeii ne dăruiesc doar spaimă și disperare:

Ce așteptăm de la ei nu se îmtâmplă,

Ce nu așteptăm ne lovește năpraznic.

                     Așa a fost, așa va fi mereu!"    (Euripide)

Aș vrea să mă înec într-o mare de cărți...

Books, books, books!

Nu voi înceta niciodată să-mi cumpăr cărți. Oricât de săracă o să fiu în viața asta, oricât de puțini bani o să am, tot nu o să mă las – o să-mi cumpăr mereu cărți. Când pășesc într-o librărie, las toate grijile la ușă. E ca și cum aș intra în alt univers. Într-un univers în care totul este realizabil, în care orice poveste este posibilă. Un univers în care toate visele prind viață și zboară deasupra ta, așteptându-te doar să întinzi mâna și să prinzi unul. Unul sau mai multe pentru că în acest univers nu există limite. Aici trăiesc concomintent sute de suflete, au loc mii de evenimente, se încrucișează nenumărate destine. În același timp, unii râd, alții plâng, cineva se naște, cineva moare, cineva este refuzat, cineva trăiește euforia acceptării. În fiecare zi trec prin aceleași întâmplări, destinul lor se repetă la nesfârșit sub auspiciile unui autor atotputernic și omniprezent. Astfel că fiecare microunivers are Dumnezeul lui – unii sunt mai norocoși și pot zâmbii cu fiecare filă, alții au parte de zile mai negre și sunt nevoiți exprime neîncetat durerile și neîmplinirile creatorului lor. Din păcate, aceștia din urmă nici după creație nu au o viață mai fericită, pentru că, de cele mai multe ori, ajung în mâna unor stăpâni care suferă la fel ca ei și care se hrănesc cu nefecirirea lor. Cu toate astea, ei nu își urăsc condiția, deoarece știu că în universul lor, ei vor fi cei care vor dăinui mai mult și cei care vor fi cântați în cronicile literare. Ei vor devenii martirii lumii lor. Despre neșansa lor se va vorbi cel mai mult.

De fiecare dată când îmi achiziționez un microunivers, simt o mare bucurie în suflet. Mă simt mai bogată, mai împlinită. Dar sentimentul acesta nu durează mult, pentru că imediat apare un altul – regretul și mâhnirea pentru cărțile pe care a trebuit să le părăsesc și pe care nu am putut să le iau cu mine. Alegerea este întotdeauna un proces frustrant. De ce trebuie să aleg între mai multe cărți și nu pot să le iau pe toate (din cauza bugetului de student, firește)? Când intru într-o librărie cu scopul precis de a cumpăra o anumită carte de care am nevoie, inevitabil sunt atrasă de încă 10 titluri. Și spun numai 10 pentru că pe urmă mă forțez să nu mai privesc în jur, să mă uit doar la casieră și să aștept să-mi vină rândul. E greu, dar trebuie să fac asta pentru a-mi micșora suferința. Însă ultima librărie în care am fost nu mi-a permis această măsură de precauție, au fost atât de cruzi încât au pus cărți și în jurul casieriei! Și încă ce cărți! Ochii mi-au rămas fixați pe ele și a trebuit să mă lupt cu mâinile ca să nu se ridice și să le atingă, pentru că știam că intrarea în contact cu aceste microuniverse este periculoasă pentru bugetul meu. Tot uitându-mă, dintr-o dată văd tentația maximă – un titlu de Mircea Cărtărescu, o apariție proaspătă din 2012. Se numea „ochiul căprui al dragostei noastre”. În astfel de condiții era imposibil să mă controlez. Imediat am pus mâna pe ea, am răsfoit-o puțin – proză! Și mai dureros! A fost nevoie de o mustrare gravă de conștiință ca să o pun la loc, să-mi plătesc volumul ales și să plec. De fapt nu am plecat, am fugit! Am fugit cât mai departe de tentație! Apoi mi-am amintit că totuși, nu cumpărasem nimic nevaloros, ci dimpotrivă, eram proprietara unei cărți minunate de convorbiri cu Umberto Eco. Mai m-am consolat. În următoarele două zile am devorat volumul acesta, iar după ce l-am terminat gândul îmi stătea numai la cel albastru, de lângă casierie. După o săptămână, printr-o întâmplare nefericită spre fericirea mea am fost nevoită să merg din nou la București. Să nu vă închipuiți că m-am întors acasă fără ultima publicație a „maestrului” (cum nu-i place să i se spună) Cărtărescu. 

limite...sau nu

Cei mai mulți dintre noi trăim îngrădiți de numeroase limite imaginare. Limite pe care ni le-am impus chiar noi. Limite în interiorul cărora am fost crescuți și în interiorul cărora credem că trebuie să trăim toată viața. Câteodată te întrebi de ce trăiești în cușcă dacă nu te ține nimeni închis acolo?! De ce nu ai ieșit până acum dacă ușa nu era încuiată?! Ce sau cine te ține înauntru?! De ce să nu îți urmezi visul dacă ești liber să faci ce vrei?! De ce să te limitezi la un oraș dacă toată lumea poate fi a ta?! Gândul acesta te bulversează, îți trezește prea multe întrebări și nelămuriri cu privire la propria ta viață și la propriile tale alegeri. Este gândul care te face să regreți toate lucrurile pe care nu le-ai făcut pentru că le considerai greșeli. Este cel alături de care ai curajul să spui „Da!” la toate provocările vieții doar pentru că poți și doar pentru că ești curios să vezi unde te vor duce.