condamnat la nefericire...

De ce?

De ce trebuie să suferim?

Și mai ales, de ce trebuie să suferim din cauza celor mai dragi persoane din viața noastră?

Mai exact: de ce trebuie ca persoanele pe care le iubim cel mai mult în viața asta să ne facă să suferim? De ce, când ele au rolul total opus? De ce, când ele sunt tocmai cele care ar trebui să ne apere de suferință? Când sunt tocmai cele care ar trebui să ne facă să zâmbim atunci când suntem triști. Când sunt exact ființele care ar trebui să ne apere de răutatea celorlalți.

Unde să te duci când ființa-adăpost te lovește? Cui să te plângi când ea te respinge? Cine să te consoleze când ea te face să suferi? Când te privește cu dușmănie? Când îți vorbește urât? Când te alungă? Când se uită la tine ca la un dușman?

Unde să-ți verși toată suferința?

Cine te ascultă?

Cui îi pasă?

Cine te ia în brațe? Cine te ocrotește?

Nimeni... nu mai rămâne nimeni...

Nu ai unde să te duci, nu ai cu cine să te sfătuiești, ești captiv în propria suferință...

Te simți cel mai singur om de pe pământ și crezi că totul a luat sfârșit pentru tine. Îți repeți la nesfârșit că nu poate fi adevărat, că nu poți fi tratat așa de cea mai iubită ființă, nu de ea! Nu, nu, trebuie să fie o glumă! O glumă proastă, firește! Ea nu te poate răni atât de tare! Oricine, dar nu ea! De ce ar face-o?! Încerci din răsputeri să te convingi de contrariu, insiști, dar de fiecare dată același răspuns: „NU!”! „NU”? Dar de ce nu? De ce? De ce vrei să-mi provoci cea mai amară suferință? Pentru că suferința provocată de tine este cea mai amară cu putință! Și ajungi în pragul nebuniei! Ajungi să negi realitatea ca un debil! Ajungi să te minți așa de bine că nimic din ce s-a întâmplat nu este adevărat, încât reușești să deformezi realitatea în care trăiești! Ajungi să îți creezi propria lume în care nimeni nu ar putea să te facă vreodată să suferi, cu atât mai puțin persoana în cauză. În lumea ta, în realitatea nou creata de tine, ea nu te-a rănit niciodată, nu te-a jignit niciodată, nu te-a trimis niciodată dracului. În lumea ta, ea te iubește. Te iubește mult! Te iubește cu toată ființa ei! Te iubește cel puțin la fel de mult precum o iubești tu pe ea! Și atunci ești fericit! Poți să răsufli ușurat! Și zâmbești! Zâmbești din nou! Ce bine e să poți zâmbi!

Dar stai puțin! Ce s-a întâmplat? Ce e cu mine? De ce zâmbesc? Doamne, nu cumva am... înnebunit? Nu, nu se poate! Și totuși zâmbesc... zâmbesc fără nici un motiv corespondent în realitatea imediată! Cineva m-a rănit și eu zâmbesc! Cineva m-a rănit și eu nu pot să accept asta! Nu, nu pot să accept pentru că e prea dureros! Și totuși zâmbesc... se poate ca durerea să mă fi împins spre nebunie? Trebuie, altfel nu văd nici un motiv sănătos pentru care aș zâmbi!

Da, da, îmi amintesc acum! Așa e! Sunt nebună! Mi-a spus-o chiar ea! „Băi, tu ești nebună! Mai lasă-mă dracului în pace!” da, exact așa a spus! Nebună...nebună... chiar să fiu nebună?! Nu știu, dar mă doare inima... mă doare...sufăr...plâng... Cine îmi aude strigătul? Cine îmi ascultă sufletul?

Aș vrea să evadez din mine! Să evadez din viața mea! Viața mea nu mă lasă să trăiesc! și aș vrea să fac atât de multe! Am atâta avânt! Dar nu pot...sunt închisă, încătușată, încleștată în viața mea! Trebuie să ies din ea... e singura soluție... e singura modalitate prin care aș putea să zbor... viața îmi ține aripile legate..și simt, simt cum vor să se elibereze, simt cum mă îndeamnă: „Haide, scapă de piedică și o să fi fericită! O să fi peste tot și o să faci totul în același timp! Doar eliberează-ne! Eliberează-ne și îți promitem totul! O să fi mereu fericită și o să zâmbești tot timpul! Nu o să mai suferi niciodată!”.

Mă doare inima...

Câteodată...câteodată îmi vine să le ascult... pentru că au dreptate!

Câteodată...mă doare inima...

Prea dezamăgit de tine, de ceilalți și de viață, conștient că nu poți să evadezi din tine, te simți copleșit...nu poți să-ți mai porți soarta, e prea deprimant, apasă prea tare...și vrei doar să evadezi...

Iar mă doare inima...poate vrea și ea să evadeze...

Poate a venit timpul... Fericirea...fericirea mă așteaptă... îi întind mâna...mi-e frică să o prind...dacă sunt aripile cele negre?

Inima...

Și nu mai zâmbești...acum plângi! Plângi și iar te întrebi de ce... de ce? Tot ce am făcut a fost să îmi ofer sufletul, de ce vrei să-l omori?

Labilitate psihică...semn de nebunie! Suferința! Inima! Carapacea s-a închis!

Și te întrebi cu ce ai greșit, te gândești la fiecare gest pe care l-ai făcut, la fiecare cuvânt pe care l-ai spus! Nimic, nimic! Nu ai făcut nimic greșit! Doar ai oferit dragoste! Multă dragoste! Te-ai oferit cu totul, nu a mai rămas nimic pentru tine, nu mai ai nimic! Și atunci de ce? De ce? Ce au cu tine? De ce vor să suferi? De ce nu își dau seama cât de mult te rănesc? De ce țin la nenumărate lucruri perisabile mai mult ca la tine? De ce sunt mai amabili cu străinii decât cu tine? De ce petrec mai mult timp cu ei decât cu tine? De ce? E ceva cu tine? Ai vreo problemă? Sigur, sigur, asta trebuie să fie! Ăsta trebuie să fie motivul! Tu! Ai ceva care îi respinge! Ceva care îi face să nu te sufere! Ești nesuferit, asta e!

Dar cum așa? Nesuferit? Dacă ai fi fost nesuferit, de ce te-ar fi acceptat de la început? De ce te-ar fi mințit atâta timp? De ce te-ar fi făcut să-i iubești cu toată ființa? Sau poate... sau poate asta e problema – îi iubești prea mult! Poate oamenii nu știu cum să se comporte când li se oferă prea multă dragoste! Poate nu știu cum să răspundă la atâta dragoste! Poate reacționează mai bine la injurii, la șantaj emoțional, la jocuri psihologice, la minciuni, la tratament indiferent, la... suferință!

Se poate ca oamenii să reacționeze mai bine la suferință?!

Se poate ca ei să se comporte mai bine cu tine dacă îi faci să sufere? Să îți acorde mai multă atenție? Să te respecte mai mult? Să nu te mai refuze tot timpul?

Este posibil așa ceva???

Și dacă da, de ce? De ce așa?

Sunt sigură că nu o să aflu niciodată...