Sunt într-un autobuz mare, din acelea care mă duceau la țară prin anii 90’.
Este foarte aglomerat. Lângă mine stă o fetiță. Nu o cunosc. Atmosfera este
veselă, și eu sunt veselă. Știam că trebuie să mergem la o nuntă. Nu îmi mai
amintesc a cui. Deodată, fetița se uită la mine și mă întreabă dacă sunt
pregătită. „Pregătită pentru ce?”, am întrebat-o. „Cum pentru ce?! Astăzi te
măriți cu el! Este nunta ta!”. Cum așa?! În minte văd data – este 19. „Deci trebuia
să mă mărit pe 19? Cum de am uitat?! Și acum mergem la nunta mea?!”. Eram alarmată
din cauza nepregătirilor, dar nu la fel de alarmată cum aș fi fost în
realitate.
M-am liniștit repede. Am ajuns la destinație și, când am coborât, am
observat că eram în rochie de mireasă. Era un parc mare și plin cu flori. Dar în
număr mai mare decât florile erau oamenii. Umpleau jumătate din parc și erau
toți la patru ace. „Mda, acum ne cunoaște toată lumea”, am oftat cu îngâmfare. Vorbeau
între ei, dar când au văzut năluca albă, zumzetul a încetat și toți ochii erau
îndreptați către mine. Atunci m-am
enervat. „Spuneți-le să nu se mai uite că nu sunt gata!”. Zumzetul s-a realuat
aproape instantaneu. Atunci am mers spre locul din centru, și am început să
strig „Cine mă machiază? Să mă machieze cineva!”. Din senin a apărut mătușa
mea. S-a oferit ea să mă machieze. Ciudat! După ce am rezolvat problema asta, a
apărut alta și mai gravă. Nu aveam pantofi! „Să îmi dea cineva niște pantofi cu
toc!”. Din nou s-a oferit mătuși-mea, cică venise pregătită. Tocmai vroiam să
mă bucur, când, ce văd?! O pereche de papuci! „Ăștia sunt pantofi cu toc???” am
zbierat. Devenisem o „bridezilla”. A apărut un tip îmbrăcat în costum negru și
cam nebărbierit și a întrebat ce e de făcut. „Te duci imediat și îmi aduci o
pereche de pantofi crem cu toc! Acum! Nu mă interesează de unde!”. Atunci am „aflat”
că nu mă interesa, pentru că „viitorul” era acum bogat și banii nu erau o
problemă.
Apoi am plecat prin parc, am trecut strada și am ajuns teoretic în
magazinul Unirii, practic la niște tarabe. Le-am luat pe toate la rând și
strigam la fiecare vânzătoare „Aveți pantofi crem cu toc???”. Bineînțeles că nu
avea nimeni. Doar eu îi aveam în minte, erau de lac, cu toc înalt și gros
și...crem. Deodată o văd pe mama unei vecine pe post de vânzătoare la o tarabă.
„Aha, deci aici lucrează mă’sa!”, mi-am zis. Dar ce folos, pantofii erau de
negăsit. Apoi ajunsesem pe o străduță unde erau câteva femei ce stăteau pe jos
și aveau obiecte personale (folosite deja de ele) de vânzare. Mare mi-a fost
minunea când am văzut pe o cârpă o pereche de pantofi crem. Nu erau ca cei din
viziunea mea, dar erau acceptabili. „Ce să fac, mi-am zis, îi iau pe aștia,
decât deloc, sunt buni”. M-am „teleportat” apoi în parc, în fața mulțimii și
i-am încercat. Atunci m-am văzut – rochia mea devenise galben deschis și era
simplă, lungă până jos. Năluca albă și pompoasă dispăruse. Iar ca acest coșmar
să devină și mai îngrozitor, pantofii erau și mai galbeni ca rochia (ca să
înțelegeți de unde provine coșmarul, trebuie să vă spun că singura culoare pe
care nu o suport și care mă face să vomit este...galbenul!). Am încercat să merg
cu ei, dar pantoful din piciorul drept refuza să stea drept. Era imposibil! Dar
nu renunțam!
Și visul a dispărut în ceață.
Am plecat acum. Unde? Cum, mai și întrebați?! Mă grăbesc, merg să-mi cumpăr
o pereche de pantofi crem cu toc! Nu îmi permit să mai ratez încă o „nuntă”, mă așteaptă invitații!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu