Adesea am avut impulsul de a începe să scriu, dar marea problemă care m-a
împiedicat era că nu știam despre ce, cărei întâmplări să-i dau viață. Experiența
personală era foarte săracă, iar de inventat nu aveam idee ce. Dar într-o zi,
am făcut cunoștiință cu formidabilul scris al lui Proust și am realizat că nu
trebuie să fi autorul unor povești cu balauri, romane polițiste sau SF, pentru
a fi considerat scriitor. Nu trebuie neapărat să inventezi, ci să lași pana să
zboare pe foaie.
Și atunci m-am oprit din citit povestea vieții altora ca să îi fac loc
propriei mele povești. M-am oprit din căutarea unor soluții la problemele
altora pentru a le rezolva pe ale mele. Însăși viața mea este grea, pentru a mă
mai împovăra și cu ale altora.
Și atunci încep să-mi eliberez sufletul și mintea zmângălindu-mi pe această
bucată de hârtie gândurile care năvălesc nerăbdătoare de a o face fericită că
este întrebuințată pentru o cauză nobilă.
Apoi, bucuros că am reușit să scriu câteva fraze „artistice”, mă întorc
liniștit la lectura ce îmi mângâie și îmi alină atât de mult existența. Însă după
câteva pagini îmi dau seama că nu am înțeles nimic din ce am citit, asta
deoarece gândul îmi stătea tot la acele câteva rânduri, căutând cu disperare o
continuare și temându-mă în același timp să nu pară banale sau copiate și fără
valoare.
Dar în primul rând este important ca ceea ce ai creat să aibă pentru tine o
semnificație, pentru ca această plăcere să se transmită mai departe la
personajul cel mai important din toată opera aceasta a scrisului, și anume
cititorul. Cititorul, cel care, cu imaginația lui, pune acțiunea într-un cadru
propriu, rezultând astfel, dintr-o singură operă, mii, chiar milioane de
variante.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu