Acum trei ani... „Da, o
să mă gândesc. Ai răbdare, tu du-te acolo și termină-ți studiile!”.
Acum doi ani... „Ți-am
zis că mă gândesc. Mai sunt doi ani. Avem timp.”
Acum un an... „Ai
răbdare, ce? Ai terminat?! Mai ai un an!”
Acum... „Nu pot să plec
așa dintr-o dată! Mă gândesc eu, ai răbdare!”
Aseară... „Îmi pare rău
că nu am putut să ne întâlnim, chiar îmi era dor de tine. Poate prea dor și de
aia nu s-a întâmplat... Oricum, mâine ne vedem la 7.30 sigur! Nu mai aștept
până la fără douăzeci!”
Azi, 19.10... „Pe la și
40 așa...”. „Aolo, ești așa de.... Mori pentru zece minute!”
No comment!
Sau de ce nu?!
Când cineva îți spune că
te iubește, că ești sufletul lui, te simți ca cea mai fericită ființă de pe
planetă! Când îți mai spune și că o să fii viitoarea lui soție, că o să aveți
copii și că o să trăiți liniștiți în casa voastră, atunci te simți ca cea mai
importantă și norocoasă persoană din univers!
Când cineva îți spune că
te iubește după ce te-a făcut să plângi până ți-a ieșit sufletul în timp ce se
uita la tine și îți zicea că nu îl impresionează, te simți....ei bine, nu mai
simți nimic... formula magică care făcea să apară o aură invizibilă în jurul
tău ce te transforma într-o persoană invincibilă cu puteri supranaturale, e
acum inutilă, trece pe lângă tine fără să te atingă. Până și afirmația „mi-e
foame” din partea lui, ar putea provoca o reacție mai promptă decât declarația
de mai sus. E uimitor cât de nesemnificativă poate fi această replică pentru
cineva care a fost rănit o dată...de două ori...de trei ori...de prea multe
ori! Și încă și mai uimitor este că celălalt nu se gândește niciodată la asta!
Sufletul meu a fost golit
de sentimente și nu mai este capabil să simtă...să TE mai simtă. Am crezut în
tine mai mult ca în propria-mi persoană, am crezut fiecare cuvânt, fiecare
promisiune, fiecare „te iubesc” care făcea să-mi crească inima! Inima în care
simțeam atâta iubire pentru tine, încât eram sigură că o să explodeze într-o
zi! Dar tu mi-ai provocat prea multă suferință... Cu fiecare supărare, sufletul
mi se închidea și mai mult, și mai mult, și mai mult, până când a devenit o
fortăreață în care cu greu mai poți pătrunde. Și într-adevăr, acum sunt rare
momentele în care te mai poți face simțit în sufletul meu. Rar mai poți ajunge
acolo unde erai în fiecare secundă a vieții mele.
Dar nu toate sentimentele
au dispărut din inima mea. A rămas durerea, dezamăgirea, deznădejdea, confuzia.
Durerea că nu mai pot să te simt... Dezamăgirea că mi-ai provocat această
incapacitate... Deznădejdea că nu o să realizezi niciodată ce ai făcut și prin
urmare nu o să te străduiești să repari... Confuzia determinată de
comportamentul tău contradictoriu...
Te-am întrebat de multe
ori de ce mă rănești dacă susții că mă iubești. Răspunsuri ca „Nu o fac
intenționat” sau „Nu știu”, nu m-au lămurit cu nimic.
Probabil nu o să aflu
niciodată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu