Pagini

joi, 27 septembrie 2012

My life is like a Korean movie



You know those short TV-series produced by Koreans? I mean short in comparison with Spanish “telenovelas”. They are nice and pleasant to watch because the key moments are not postponed forever, but they somehow stick to the common sense and don’t make you lose your patience.

Well, in most of these TV-series there is at least one character that suffers the most. The protagonist is a poor girl, who lives in a small room and has a hard working job. She is mostly alone – lives alone, works alone, sleeps alone, eats alone. She is just like a person doomed by the tribunal of life. 

Nowadays, walking on the streets of this big city (alone, of course), I felt like the protagonist of this type of Korean movie. I had the strange feeling that someone is filming me day by day and hour by hour, as I struggle not to have a break down and that somebody else is watching the movie of my life as I make a new episode everyday and that my audience pities me as I was doing with the Korean protagonists. I can even hear them wondering where the script called life would lead me. They are waiting for the big happy ending. 

Well, dear audience, I am also waiting for the end, one that would happily be a happy one and not an end, but a new beginning. 


miercuri, 19 septembrie 2012

Istoria scrisului




Adesea am avut impulsul de a începe să scriu, dar marea problemă care m-a împiedicat era că nu știam despre ce, cărei întâmplări să-i dau viață. Experiența personală era foarte săracă, iar de inventat nu aveam idee ce. Dar într-o zi, am făcut cunoștiință cu formidabilul scris al lui Proust și am realizat că nu trebuie să fi autorul unor povești cu balauri, romane polițiste sau SF, pentru a fi considerat scriitor. Nu trebuie neapărat să inventezi, ci să lași pana să zboare pe foaie.

Și atunci m-am oprit din citit povestea vieții altora ca să îi fac loc propriei mele povești. M-am oprit din căutarea unor soluții la problemele altora pentru a le rezolva pe ale mele. Însăși viața mea este grea, pentru a mă mai împovăra și cu ale altora.

Și atunci încep să-mi eliberez sufletul și mintea zmângălindu-mi pe această bucată de hârtie gândurile care năvălesc nerăbdătoare de a o face fericită că este întrebuințată pentru o cauză nobilă.

Apoi, bucuros că am reușit să scriu câteva fraze „artistice”, mă întorc liniștit la lectura ce îmi mângâie și îmi alină atât de mult existența. Însă după câteva pagini îmi dau seama că nu am înțeles nimic din ce am citit, asta deoarece gândul îmi stătea tot la acele câteva rânduri, căutând cu disperare o continuare și temându-mă în același timp să nu pară banale sau copiate și fără valoare.

Dar în primul rând este important ca ceea ce ai creat să aibă pentru tine o semnificație, pentru ca această plăcere să se transmită mai departe la personajul cel mai important din toată opera aceasta a scrisului, și anume cititorul. Cititorul, cel care, cu imaginația lui, pune acțiunea într-un cadru propriu, rezultând astfel, dintr-o singură operă, mii, chiar milioane de variante. 


sâmbătă, 15 septembrie 2012

Încercare nereușită...




Căutând povestirea lui V. (da, cea postată pe facebook, prima), am dat peste multe alte mici texte scrise de mine de-a lungul timpului. Uitasem complet de ele. De fapt, uitasem complet că aveam și atunci obiceiul de a scrie. Credeam că este o „apucătură” recentă. Credeam că sunt suferințe recente. Dar m-am înșelat. Sunt în mine de mult. Poate chiar de la începutul începutului. Poate m-am născut cu ele. Poate le am din viața anterioară. Este destul de plauzibil. Ce altă explicație ar putea exista pentru dureri profunde, ale căror origine și cauză nu le poți determina exact? Le simți, dar nu poți ajunge la sursă. Reușești să te apropii din ce în ce mai mult, dar când să întinzi mâna și să le prinzi, dispar. Ai fost atât de aproape, dar totuși ești conștient că nu vei ajungi în acel loc niciodată. Poate că este interzis muritorilor de rând. Poate pentru că acolo se află toate răspunsurile la toate întrebările puse de toți oamenii care au trăit vreodată.

Simți că ești atât de aproape încât ești sigur că vei ajunge, la fel cum simți inspirația curgând prin venele tale. Este ceva ce te îndeamnă la creație și nu te lasă să te odihnești. Îți furnică degetele, dar nu îți spune nimic concret. Astfel că, deși simți o nevoie imperioasă de a scrie, nu ești capabil să legi două fraze. Deși simți că este acolo și nu îți dă pace, nu poți să ajungi la izvor, nu poți să exteriorizezi nimic. Este o stare febrilă care nu îți permite nici să scrii, nici să nu scrii. De aceea te duce la frustrare și la neliniște.

Nu pot să continui, pierd mereu firul și sunt sigură că nu reușesc să transmit cu fidelitate ce aș vrea să zic.
După multe experiențe cu această stare, știu că cea mai bună soluție este să aștept să treacă. Pentru că o să treacă și atunci, după ce se va termina furtuna de nisip, o să pot vedea ce se ascundea în spatele ei.

Promit să revin...