Mircea Cărtărescu, scriitor
contemporan ce aparține curentului literar postmodernism, a publicat un nou
volum (in 2012), numit
Ochiul căprui al dragostei
noastre. Acesta conține un grupaj de texte scurte în care este evidentă
vocea autorului.
Încă din prima parte, O
treime de sabie, o treime de scut, ne dăm seama de tonul nostalgic în care
a fost scrisă această carte. Mai exact, este vorba de o privire retrospectivă
asupra vieții, dar nu una în care întâlnim regrete și judecăți emise la adresa prezentei
și viitoarei societăți. Naratorul nu se agață de vremurile trecute și nu
încearcă în mod ridicol, așa cum mulți o fac, să rămână în centrul activității
sociale, ci are conștiința unei noi generații care își trăiește la rândul ei
perioada de glorie. Mai mult încă, acesta are o atitudine receptivă, încearcă să se adapteze la schimbările
permanente ale lumii de astăzi și nu se împotrivește noului val.
Este dramatizată trecerea timpului, percepută în fiecare
moment, cu simțurile exacerbate la maxim, de parcă naratorul poate trăi
apariția fiecărui rid, fiecărei celule moarte, fiecărui fir de păr căzut, până
când totul se destramă și rămâne doar ruina a ceea ce a fost, apoi doar praful
ruinei. Este semnul crizei timpului scurt rămas, și al celui lung trecut de
atât de mult, încât de întrebi dacă a existat vreodată.
Amintirile reprezintă un prilej de a povesti despre
locuri dispărute asemenea copilăriei și tinereții sale. Ada-Kaleh este textul care ne oferă o lecție de cultură geografică
și istorică, și care descrie destinul tragic al insulei cu același nume,
sacrificat pentru un proiect mai pragmatic – Hidrocentrala Porțile de Fier. O
semnificație ce se desprinde din această relatare, poate fi că asemenea
insulei, copilăriile au fost, sunt și vor fi sacrificate în școli pentru un
scop mai „măreț” - pregătirea (cel puțin teoretică) pentru viață.
Deși nu este evident la o primă lectură, firul roșu al
acestui volum este ilustrat de tema ruinelor, prezentă în toate textele, uneori
mai subtil, alteori destul de clar.
Astfel, avem de a face cu ruinele insulei Ada-Kaleh, cu
ruinele bisericilor dărâmate în timpul comunismului, cu ruinele cosmice, cu
ruinele rămase după bombardamentul din al Doilea Război Mondial, cu o
maternitate aflată în drum spre ruină, cu ruinele rămase după un regim
totalitar. În această carte, totul se transformă în ruine – ceasul, cititorul
care se descompune în timp ce parcurge textele, orașul care se prăbușește cu
fiecare minut, mama care îmbătrânește fără să ne dăm seama. Târgul de vechituri
la care participă naratorul nu conține altceva decât ruine date spre vânzare,
în care el vinde un lucru uzat (ruinat) pentru a-și cumpăra un alt lucru uzat
ce aparținea unei alte epoci (discuri de vinil). Bineînţeles că sunt menţionate
şi ruinele rămase după distrugerile ce au avut loc în timpul mineriadelor şi după
cutremurul din anul 1977, pe care l-a trăit şi naratorul.
Textul despre omul Eminescu nu este decât povestea
drumului acestuia spre ruină şi semnele timpurii ce prevesteau tragica
decădere. Se poate spune că este clasicul caz românesc de ceva devenit măreţ
abia după ruinare (moarte). Şi pe cât de amărâtă i-a fost viaţa şi de mare
ruinarea, pe atât de glorios a devenit după dispariţie. Iar aceasta nu este
singura situaţie de ruină umană – în continuare sunt menţionaţi alţi scriitori
români, deasemenea şi foşti prieteni ai autorului, care s-au stins din viaţă, iar acum sunt
asemenea unor clădiri măcinate de timp şi vânt. Aceştia sunt – M. H. Simionescu, Mariana
Marin, Nino Stratan, Gheorghe Crăciun şi Leo Şerban.
În Jurnal cu Darwin
asistăm la teoriile acestuia despre rasa umană făcute pe baza ruinelor
lumii, apoi oftăm melancolici după ruinele oraşului care a fost odată Constanţa
pentru a fi martorii exilului în care s-a ruinat Ovidiu şi pentru a deplânge
ruina statuii sale şi a litoralului românesc. Vizita naratorului la muzeu este
un prilej de admira ruinele civilizaţiilor anterioare.
Ochiul căprui al
dragostei noastre este genul de carte care te ajută să te cuibăreşti
într-un colţ al camerei, într-o zi ploioasă, şi să uiţi de tristeţea ta citind
despre a altora. Deşi este plină de texte melancolice, nu te afundă în
deznădejde, ci dimpotrivă, datorită tonului suav şi domol, îi induce lectorului
o stare de linişte interioară. Astfel, autorul reuşeşte să îşi transmită discursul
oral calm şi în scris, încât nu ai cum să întreprinzi o lectură grăbită, oricât
ai încerca tot încetineşti ritmul pentru a te bucura de fiecare cuvânt.
A patra inimă este
unul dintre textele care nu ai vrea să se termine niciodată şi pe care să îl
citeşti la nesfârşit. Copilul care se naşte cu trei inimi este în fiecare
dintre noi. Fiecare avem o inimă uşoară de cristal în copilărie, care ne lasă
să ne bucurăm de toate lucrurile din jur şi să zâmbim tot timpul. Este
inocenţa. Inocenţa care dispare la contactul cu realitatea şi cu lucrurile mai
puţin plăcute din viaţă şi care se stinge asemenea inimii de cristal. În
adolescenţă şi în timpul tinereţii purtăm o inimă de fier care nu ne dă pace şi
care ne face să tânjim mereu după altceva. Sunt schimbările fizice, psihice şi
hormonale ce conduc spre formarea eului atât de mult căutat. Din păcate şi
această perioadă trece şi inevitabil trebuie să ne schimbăm inima de fier cu
ultima, cea de plumb. Inima care ne aduce nostalgia vremurilor trecute şi
frustrarea neputinţei în faţa bătrâneţii. În final, din noi se mai naşte o
inimă – sufletul care se înalţă în sfere necunoscute.
În concluzie, Ochiul
căprui al dragostei noastre este mai mult decât o carte, este un tovarăş pe
care puteţi să contaţi mereu în caz că aveţi nevoie de o îmbrăţişare, de un
refugiu sau de un basm pentru copiii din voi.