Prima zi de master... (dedicată special lui R.)

Am aşteptat cu nerăbdare prima zi de şcoală din primul an de master.nu pot spune că am avut emoţii, am trecut de mult de perioada aia. Dar totuşi, eram fericită că mă întorc în mediul meu preferat, spaţiul în care am trăit cea mai mare parte din viaţa mea - şcoala (în cazul acesta facultatea).

Într-adevăr, entuziasmul a fost pe măsură, iar plăcerea intelectuală la maxim. Creierul era fericit că poate respira în sfîrşit, după trei luni de caniculă spirituală şi meteorologică. 

Cum spuneam, am tot aşteptat pînă a venit şi ziua cea magică. Dar imediat mi-am dat seama că nu am primit tot "pachetul". Lipsea ceva sau exact cineva. Tu! Tu lipseai, R.! Mă uitam în jurul meu - veşnicele tipe de la Litere plus ceva feţe noi. Tu nu! Te tot aşteptam şi chiar m-am enervat cînd o tipă m-a întrebat dacă poate să stea pe scaunul de lîngă mine! "Cum?! Nu ştie că lîngă mine stă doar R.?! Nu ştie că suntem ca şi siameze?! Toată facultatea e conştientă de faptul că unde e una e şi cealaltă!". Dar după un moment de confuzie, am realizat că nu mai am pentru cine să păstrez locul acela, aşa că am răspuns resemnată "Da...".

A început cursul. E cu Johny, nume de cod. Mă uit cu colţul ochiului în dreapta mea şi vreau să-ţi zîmbesc complice. Dar tu nu eşti acolo... Acum, în locul tău stă o străină. E drăguţă, dar nu e Tu. Nu-l cunoaşte pe Johny, nu mă cunoaşte nici pe mine şi nici eu pe ea...

A venit pauza. Tare aş vrea să înfulec cele două sandwich-uri pregătite încă din seara dinainte, după ritualul bine cunoscut şi necesar supravieţuirii în timpul facultăţii de Litere.Mă uit în jur. Nu mănîncă nimeni. "Mie mi-e cam foame", le zic celor două colege proaspăt cunoscute. "Bună idee", răspunde una din ele. Şi imediat scoate o punguţă de covrigei şi începe să mănînce cîte unul, foarte delicat şi calm. "Hmm, nu tocmai asta aveam în minte...", mi-am zis în gînd. Deja îmi pierise pofta de înfulecat şi mă sinţeam ca un canibal printre vegetarieni. Am rămas nemîncată pentru că tovarăşa mea canibală nu era prezentă...Pînă la urma am scos nişte sticks-uri din geantă (ce noroc că le aveam!) şi am început să le ronţăi, tot cu gîndul la şniţelele de pui proapăt făcute.

Simţeam nevoia să trăncănesc, să bîrfesc, să fiu răutăcioasă. Dar nu aveam cu cine, Tu nu erai. Aveam în minte chipul tău, te vedeam zîmbind, erai în faţa mea, şi totuşi nu erai acolo...

Am vrut să fiu sociabilă, să am prietene, să nu mai stau singură aruncîndu-le tuturor priviri dispreţuitoare. Dar ele sunt diferite, vor să iasă mereu afară, să se ducă la magazin, la ceai, la cafea, etc. Eu, ca Noi, vreau să stau în sală, sau pe hol, cel mai departe, să vorbesc şi să mănînc. Dar nu am cu cine, pentru că Tu, Tu nu eşti aici...

My life is like a Korean movie

You know those short TV-series produced by Koreans? I mean short in comparison with Spanish “telenovelas”. They are nice and pleasant to watch because the key moments are not postponed forever, but they somehow stick to the common sense and don’t make you lose your patience.

Well, in most of these TV-series there is at least one character that suffers the most. The protagonist is a poor girl, who lives in a small room and has a hard working job. She is mostly alone – lives alone, works alone, sleeps alone, eats alone. She is just like a person doomed by the tribunal of life. 

Nowadays, walking on the streets of this big city (alone, of course), I felt like the protagonist of this type of Korean movie. I had the strange feeling that someone is filming me day by day and hour by hour, as I struggle not to have a break down and that somebody else is watching the movie of my life as I make a new episode everyday and that my audience pities me as I was doing with the Korean protagonists. I can even hear them wondering where the script called life would lead me. They are waiting for the big happy ending. 

Well, dear audience, I am also waiting for the end, one that would happily be a happy one and not an end, but a new beginning. 

Istoria scrisului

Adesea am avut impulsul de a începe să scriu, dar marea problemă care m-a împiedicat era că nu știam despre ce, cărei întâmplări să-i dau viață. Experiența personală era foarte săracă, iar de inventat nu aveam idee ce. Dar într-o zi, am făcut cunoștiință cu formidabilul scris al lui Proust și am realizat că nu trebuie să fi autorul unor povești cu balauri, romane polițiste sau SF, pentru a fi considerat scriitor. Nu trebuie neapărat să inventezi, ci să lași pana să zboare pe foaie.

Și atunci m-am oprit din citit povestea vieții altora ca să îi fac loc propriei mele povești. M-am oprit din căutarea unor soluții la problemele altora pentru a le rezolva pe ale mele. Însăși viața mea este grea, pentru a mă mai împovăra și cu ale altora.

Și atunci încep să-mi eliberez sufletul și mintea zmângălindu-mi pe această bucată de hârtie gândurile care năvălesc nerăbdătoare de a o face fericită că este întrebuințată pentru o cauză nobilă.

Apoi, bucuros că am reușit să scriu câteva fraze „artistice”, mă întorc liniștit la lectura ce îmi mângâie și îmi alină atât de mult existența. Însă după câteva pagini îmi dau seama că nu am înțeles nimic din ce am citit, asta deoarece gândul îmi stătea tot la acele câteva rânduri, căutând cu disperare o continuare și temându-mă în același timp să nu pară banale sau copiate și fără valoare.

Dar în primul rând este important ca ceea ce ai creat să aibă pentru tine o semnificație, pentru ca această plăcere să se transmită mai departe la personajul cel mai important din toată opera aceasta a scrisului, și anume cititorul. Cititorul, cel care, cu imaginația lui, pune acțiunea într-un cadru propriu, rezultând astfel, dintr-o singură operă, mii, chiar milioane de variante.