Regăsire

După o mult prea lungă pauză, este timpul să revin la una dintre activitățile mele preferate - scrisul.

Îmi amintesc că o profesoară ne povestea despre o studentă talentată care obișnuia să scrie. Într-o zi, după ceva ani de la absolvire, s-a întâlnit cu ea și a întrebat-o ce mai face, de ce a renunțat la această pasiune, ce s-a întâmplat. „Viața.” Ăsta a fost răspunsul.

Atunci nu am înțeles. Eram sigură că nu o să renunț niciodată la scris. Dimpotrivă, abia așteptam să termin cu masterul și să am mai mult timp pentru scris „personal”. Deja mă vedeam într-o imagine ideală (care era și mai mult sau mai puțin ireală, dar nu aveam cum să știu atunci) – citind doar cele mai atractive cărți, scriind tot felul de povestioare, notând orice întâmplare interesantă care merita consemnată și visând mereu la mai multe... texte.

Dar ceva s-a întâmplat. Viața.

Am reușit să mă angajez chiar înainte de susținere. Redactor de carte. Am fost fericită.

Cu un program de 9 ore pe zi, îmi rămânea prea puțin timp și pentru mine. Timp care trebuia împărțit între datoriile domestice (activități care nu îți oferă nicio satisfacție intelectuală), extra joburi (de weekend și de seară) și inevitabila odihnă. Mergeam spre frustrare.

Mi-am dat seama că nu mai făceam nimic pentru mine. Unde erau toate cărțile noi, toate povestirile scrise, exercițiile fizice, ieșirile în oraș, și multe altele? Nicăieri. Ce se întâmplase? Viața. Intrasem exact în acel ritm al oamenilor maturi și banali. Trebuia să fac ceva. Și repede. Eram mâhnită.

Am întocmit un program numit „Survival plan for my brain”. Aveam să îmi dedic o oră din programul meu zilnic (da, din timpul de la birou) pentru ceva personal. În fiecare zi altceva – un articol pentru blog, învățat rusă, desenat o rochie, etc. Îmi revenise speranța.

La scurt timp am demisionat. Pe scurt, am refuzat să fac o muncă în care nu credeam. Am refuzat să mă aleg doar cu un salariu.

Am revenit la munca de freelancer.

Acum am timp pentru toate.

Cât despre planurile mele din inocenta perioadă a studenției... ei bine, sunt aici, nu-i așa?

Scriu și pot respira din nou. Cânt și scriu. Râd și scriu. Trăiesc și scriu.

Adultul din mine este dezamăgit pentru că nu m-am conformat normelor, pentru că nu am făcut compromisuri și pentru că nu am rămas la programul unui job.

Dar eu sunt fericită că nu am căzut capcana adultului. Sunt fericită că am putut să îmi amintesc de principiile și de convingerile mele. Sunt fericită că nu am uitat să fiu eu. Și mai presus de toate, sunt fericită că nu am uitat cine sunt eu.

Întrebați-vă mereu: „Cu ce mă aleg eu din acest job, în afară de o sumă de bani care se duce de o mie de ori mai repede decât îmi ia să o obțin?”

Care este adevăratul răspuns și care ați vrea să fie, de fapt?

Pe curând!