Din trecut 2

    Pentru numele lui Dumnezeu, nu sunt birou de informații! Băgați-vă bine în cap asta și terminați cu toate întrebările și cererile de orientare în spațiu!

„- Nu știți un xerox p’aici?”

„- Unde e librăria Cărturești? (cu varianta ei „Cărturărești”)”

„- Unde e librăria Sadoveanu?”

„- Înainte sau după Scala?”

„- Un anticariat unde găsesc și eu?”

„ – O papetărie?”

Da’ pe mă-ta știi unde o găsești? Sau trebuie să mă întrebi pe mine și de asta?

„ – Nu vă supărați, farmacia Magheru știți unde e?

   - Ăăă, nu?!

   - Nu știți, nu?

   - NUUUUU!”

„ – Sala Dalles unde e?

   - Mai încolo, spre Universitate.

   - Trecem de Vodafone?

   - Da...

   - Și de biserică? Sau e înainte de biserică?”

Mă-ta! Da’ nu vrei să închid librăria și să te duc de mână până acolo?! După ce că ți-am zis încotro s-o iei, deși nu era treaba mea, mai ai și pretenții! Mergi, frate, și dacă nu ești chior, o să dai nas în nas cu Dalles!

„ – Ha! Nu aveți aceleași oferte ca la Kilipirim!

  - Nu.

  - De exemplu, cartea asta era la 10 lei la Dalles!

  - Păi atunci de ce nu ați luat-o de acolo?!

  - A, nu, ziceam așa, că nu sunt aceleași prețuri.

  - Normal că nu sunt, că d’aia îi și zice Kilipirim, că are cărți ieftine!”

„ – Aveți cărți despre pescuit, vânătoare?

  - Nu.

- Nuu?! Da’ ce aveți?

- Sf, religioase, teatru, etc.

- Doar atât?!

(în loc de replică, aici mi-am folosit privirea)”

„ – Aveți cartea Athene Palace?

  - Nu.

 - Da’ nu v-ați uitat.

 - Poftim?

 - Nu v-ați uitat sp vedeți dacă o aveți. Știți așa...

  - Da, știu. Poftiți, o caut (scriu în Mentor). Nu e.

  - Da’ de unde știți? Unde v-ați uitat?

  - Aici în program! (pizda mă-tii de moș agasant, ce tot o dai cu uitatu’ ăsta, dacă nu e, nu e! Vrei să dau trei ture de librărie ca să ai convingerea vizuală că am căutat-o?! Uite că mi-a dat Mama Omida globul ei de cristal și știu ce cărți sunt în librăria asta fără să mai caut, na! Mai ai ceva de comentat?

Regulă de bun simț!

Nu vă mai urcați pe biroul ăsta să îmi violați spațiul personal și privat! Nu sunt nici surdă, nici oarbă (doar o mică miopie în regresie, dar am ochelari).

Din trecut

       

       Dar nu, tu zici afectată „Știți, mie nu îmi plac scriitori români!” și mie îmi stă pe limbă să îți răspund „Știți, sunteți bătută în cap!”, cu tot respectul, normal! Nu aș vrea să vă jignesc. Cum puteți să înghițiți tot rahatul americanilor fără să vi se aplece, dar nu puteți măcar să deschideți o carte scrisă de un român (din orice perioadă)? Pentru că vă asigur că există destule cărți „autohtone” foarte bune. A, opa, stai așa! Stai că ajungem undeva, m-am prins! Cam târziu, dar tot e bine. Am înțeles acum de ce nu vă place literatura română – tinde să aibă prea multe idei, prea multe cuvinte necunoscute care trebuie trecute în vocabular, cu definiția alături, prea multe teorii și supoziții despre viață, sunt prea subversive (da, puteți să treceți și cuvântul ăsta în vocabular) și e nevoie de prea mult gândit pentru a le înțelege. Într-un cuvânt, sunt prea inteligenți dom’le scriitorii ăștia români, nu înțelegem noi ce le trece lor prin cap, așa că mai bine rămânem la americani, oricum, majoritatea dintre noi au nivelul lor de inteligență.

„Dar, vai, nu puneți bonul în carte! Dați-mi-l separat!”. Să mori tu! Că tu ești retardat, nu poți să ți-l iei singur singur! Parcă ți-l lipesc cu Picătura de carte! Degeaba ai card Visa Business, dacă nu te duce capul la atâta lucru! Sau poate crezi și tu, ca angajatorii mei, că sunt sclavă aici, mai ales pentru că ai Visa Business argintiu! Uite că nu vreau și uite că i-am spus să și-l ia singur! și ce să vezi, iluminare! „A, da, le iau eu”. Ha, ce descoperire!

„O plăsuță n-aveți?”, „NU!”

Să fie clar: nu am nici plase, nici plăsuțe, nici sacoșă, nici sacășiță, nici trăistuță! Nu suntem în funduț curții la Cuca Măcăi, ci în inima bucureștiului, capitală europeană cică, așa că aveți grijă ce vă iese pe gură! Ce dracu, Doamne iartă-mă, să caute plasele și sacoșile și trăistile într-o librărie?! Cu astea vă duceți la piață, țăranilor! Mai cizelați-vă și voi! Am doar pungi și atât! PUNGI! și da, se plătesc! Nu, nu este alegerea mea, nu vă mai răzbunați pe mine! („Nici o pungă nu dați?!)

„Baterii?! Brichete?! Manuale?! Dicționare?! Scotch?! Coli?! Xerox?! Adeziv?! Filme?! Nici nu mai comentez, îmi tocesc vârful creionului degeaba (și ulterior și tastatura)... (nu de alta, dar nici ascuțitoare nu am). Trebuie să fii chiar deplasat să ceri așa ceva într-o librărie! Sau să nu știi ce-i aia librărie! Supermarket sigur nu e!

„Fiți drăguță, am și eu o cerere la dvs. Sunt învățătoare și ne dă bani de la stat ca să ne luam cărți cu ei. Eu am destule, dacă ați putea să-mi faceți și mie o factură, o să fiu și eu drăguță la rândul meu.” SERIOUSLY??? Ah, de ce nu îmi dă și mie statul bani pentru cărți??? Nu poți să ai niciodată destule! Cum nu poți să ai niciodată destui pantofi, destule haine, destule parfumuri! În concluzie, ca să n-o mai lungim, nu pot să fac asta, tehnic și moral mi-e imposibil. Mai ales că mă oftic că Dumnezeu le dă bani de cărți tocmai celor care nu au nevoie de ei!

Scrisoare recomandată

Bună seara,

Știu că nu am mai vorbit de mult, cel puțin nu într-o conversație adevărată, pentru că „saluturile cordiale” pe care le primești când trec pe lângă casa Ta nu se pot numi vorbit. Deasemenea, știu că nici pe aici nu am mai trecut, dar în ultimul timp până și scrisul îmi provoacă reacții adverse, nu mă mai primește, nu mai îmi oferă adăpost, zice că nu sunt de el. Dar nu asta este problema mea, nu aici am nevoie de ajutor, la încăpățânarea mea, scrisul ar trebui să știe că nu are cum să scape de mine. Am o altă frământare, o altă tristețe, alte lipsuri. Nu, „lipsuri” e un cuvânt prea laic pentru ce urmează să-ți spun și cer. Într-adevăr, nu pot spune că am tot ce aș fi vrut sau aș fi avut nevoie, lucruri materiale de altfel, și totuși nici de asta nu vreau să-ți vorbesc. Singurul gol insuportabil este cel din interior, singurul lucru de care nu mă pot lipsi este...ei, bine, știi Tu. Și abia acum am ajuns în inima problemei, inima mea, problema din inimă. Eu aș vrea să-ți cer o minune, una mică. Nu e o minune imposibilă, deși știu că poți face orice, ci una realizabilă, pe care am putea-o înfăptui chiar noi, muritorii, dar pentru care avem nevoie de acordul Tău. Sunt sigură că știi despre ce e vorba, așa că nu mai spun iar aici, tot ce Îți cer este un „Da”, un „BT”, orice fel de aprobare, dar aprobare să fie. Poți să îl consideri ca un cadou pentru ziua mea de naștere! Nu, nu este un șantaj emoțional, deși tind să fac și de astea și deși un cadou ar fi frumos!

Mulțumesc pentru timpul acordat și...aștept un răspuns.