Vreau să evadez!

Vreau să evadez!

Vreau să evadez din mine! Vreau să evadez din viața mea! Sunt încătușată în propriul meu destin care mă urmărește oriunde aș fugi, oricât de departe aș pleca, oricât de multe ore aș petrece într-un tren care mă duce altundeva, în alt oraș, în alt ținut în care să-mi găsesc altă soartă, altă chemare, în care să trăiesc altă viață paralelă, măcar pentru un minut... măcar pentru un minut să nu mai fiu eu, să rup lanțurile crudei soarte care mă condamnă la o altă realitate, la o altă existență decât cea dorită de mine. Dar nu mă lasă, nu mă lasă să scap, trage mereu de mine și trage mereu în mine! Mă lovește mereu.

Aș vrea să pot să-mi las câte o parte din mine să trăiască în locurile prin care umblu câteodată, măcar câte o părticică să poată evada și să cunoască fericirea sau măcar să încerce să trăiască în afara tiparului „eu”.

Aș vrea ca o părticică din mine să rămână în casa de la Sighișoara, casa cu vedere către tot orașul, casa din cetate. Casa de pe strada pavată cu pietre și cu ghivece de flori la intrare. Casa cu ferestre înalte și cu ușa ce dă direct în stradă. O femeie în vârstă, cu privirea blândă a ieșit să ude florile și mi-a zâmbit complice. Brusc m-am văzut în ochii ei, în gesturile ei, în zâmbetul ei care spunea mai mult decât o mie de cuvinte. M-am văzut locuind în casa ei, m-am văzut fericită, m-am văzut ducând o existență tihnită, o existență altfel decât „eu”. Îmbătrânisem, dar totuși eram fericită, eram împăcată cu viața mea, eram împăcată cu mine, eram, Eram. Aveam deja copii, nepoți, trecusem prin aceste etape și acum eram o bătrână împăcată cu viața.

Realitatea mi-a smuls repede această fericire. Mi-a luat și casa cu flori la intrare, și copiii, și nepoții și mai ales tihna. Mi-a dat în schimb realitate. Mi-a dat posibilitatea de a realiza că nu am nimic din toate astea și că poate nici nu o să le am vreodată. Tot ce a putut realitatea să îmi dea a fost viața „eu”, o viață aproape insuportabilă și o realitate covârșitoare. Cu toate astea mă bucur că am avut ocazia de a trăi în casa din cetate, ducând o viață odihnitoare și liniștită alături de urmașii mei.

Realitatea realității sau teoria realității...

Ce este realitatea?

„You have a problem with perceiving reality!”

What is reality?

What makes you think you have a real perception about reality and I do not?

Realitatea este ceva relativ sau mai bine spus, subiectiv. Fiecare are realitatea lui. Fiecare trăiește și crede în realitatea lui. Nu poți veni tu într-o zi să-i spui „Știi, realitatea în care trăiești tu nu este reală!” Dar care e realitatea reală?

Ce te face să crezi că realitatea ta e mai reală decât a mea?

Daca realitatea ta nu îți permite să vezi că nu e cea reală, ci doar o variantă a realității reale, absolute, pe care nu o percepe nimeni, atunci trăiești într-o iluzie, într-o cutie dincolo de care nu mai poți vedea nimic.

Realitatea absolută este realitatea reală. Este o realitate la care nu poate ajunge nimeni în timpul vieții. Este o realitate mai presus de orice ființă și mai ales, mai presus de realitatea oricărei ființe. Realitatea noastră, ca ființă umană, este doar o variantă distorsionată a realității absolute. Există deci atâtea realități câte conștiințe există pe pământ.

Pe lângă realitatea absolută și realitatea individuală, există și realitatea universală. Aceasta se află undeva la mijloc și este alcatuită din convențiile sociale. Este realitatea asupra căreia  cădem de acord într-un anumit moment sau altul. Este realitatea unei colectivități. Realitatea banalizată de mersul zilnic al lucrurilor și de problemele existente la nivel uman. O realitate convențională mai degrabă, pe care o acceptam și după care ne ghidăm în viață pentru a trăi și supraviețui în cadrul societății.

Este clar până aici că nu putem percepe realitatea absolută, dată fiind condiția noastră de ființe superficiale, asupra căreia natura ne împiedică să ne ridicăm (în cel mai bun caz, putem prinde frânturi din această realitate, care ne vor dechide ochii pentru un moment, dar care ne vor parăsi repede, lăsându-ne iarăși în întuneric până la următoarea sclipire sau până la iluminarea finală și definitivă).

Următoarea problemă care apare este neputința de a percepe până și realitatea convențională. Neputință sau refuz, dupa caz. Nici nu știu cum este mai rău. Dacă nu ești capabil să percepi o altă realitate decât a ta, personală, atunci nu ai de unde să știi că există și altceva dincolo de tine, deci nu te poți forța să te schimbi sau să ieși din lumea ta. Într-un cuvant - ești fericit așa cum ești! Nu mai ai nevoie de nici o înălțare, de nici o iluminare sau „trezire la realitate” pentru că nici nu conștientizezi că există sau că ar fi posibil așa ceva.

Însa altfel stau lucrurile atunci când poți dar nu vrei! Ești conștient că lumea în care trăiești este doar o iluzie, o minciună pe care ți-o spui în fiecare zi până la epuizare, un tărâm utopic pe care nu vei ajunge niciodată, care se departează pe masură ce te apropii, dar spre care continui să alergi clipă de clipă...

“Ai o problema cu realitatea!”

„You have a problem with perceiving reality”

Da, în acest caz ai o problemă cu perceperea realității.

Dar nu cumva problema nu este cu perceperea realității, ci cu tine?

De ce să percep realitatea (convențională) în care sunt doar un biet student mediocru, neinteligent, fără bani sau mijloace de avansare în viața socială și financiară, fără un loc al meu, fără o casa a mea, o realitate în care mă mut dintr-o casă străină în alta și în care am probleme fizice și psihice?!

Cum să trăiesc, cum să supraviețuiesc cu această realitate prezentă în conștiința mea tot timpul?

Nu este posibil.

De aceea îmi creez și trăiesc într-o realitate a mea, personală, o realitate în care sunt ferit de cruzimile vieții, în care sunt un suflet sensibil ce are nevoie de iubire și liniște pentru a supraviețui, în care am propria mea casă și în care călătoresc oriunde am poftă.

Nu , nu vreau să accept realitatea care îmi spune că nu o să am o casă decât peste mulți ani sau poate niciodată! Nu, nu vreau să accept că sunt doar un muritor care se va stinge într-o zi și va fi uitat de acest pământ pe care a pășit în fiecare zi! Nu, nu vreau să accept că eu, eu nu voi mai exista!

NU!

Nu vreau să accept nici o frântură din realitatea convențională și de aceea reacționez violent la contactul (involuntar, bineînțeles) cu ea. Reacționez violent și nu îmi găsesc liniștea decât atunci când găsesc o modalitate de a o distorsiona astfel încât să se poată integra în realitatea mea. Dar asta nu înseamnă că mă abandonez realității convenționale și că o accept, ci că scormonesc alte mincini noi pentru a-mi reclădi realitatea personală, zguduită pentru moment de realitatea convențională.

...

The wind is wild indeed....