Trecutul din viitor

Se uită la ea oarecum indiferent, cu un aer de profesionist gata să interpreteze orice ar fi spus:

- Cam când consideri că te-ai pierdut?

- Nu știu exact, poate că am fost mereu pierdută, fără un loc în univers. Sau poate că tocmai această gândire m-a făcut să mă simt pierdută – credeam că nu este de ajuns să fii pur și simplu, ci trebuie neapărat să faci ceva special, care să contribuie și să rămână în istorie... măcar în istoria familiei. În timpul școlii nu-mi făceam probleme, aveam un rol destul de simplu, să învăț și iar să învăț, pentru un viitor mai bun. Curând, bine, după vreo 17 ani, mi-am dat seama că ăsta era doar un clișeu. Nu te aștepta nimeni cu brațele deschise, nu mai spun să îți dea și un salariu pe măsura efortului depus până atunci. Și când te gândești la timpul irosit tocind sute de lecții... O să spuneți că nu a fost în zadar, că acest cunoștințe rămân pentru totdeauna și îți folosesc în viață. Alte vorbe goale. Am uitat tot. Matematica, fizica, chimia, până și geografia. Mi-au mai rămas doar așa, niște umbre de informații.

- Măcar ai avut o adolescență liniștită, fără preocupări dăunătoare. În plus, este mereu bine să avem un scop precis în minte și să ne îndreptăm energia spre îndeplinirea lui.

- La ce bun? Ca să devenim niște frustrați? Și poate că acel scop pe care ni-l stabilim noi nu prea ne este destinat. Sau poate că în realitate este vorba despre ceva plictisitor, care de fapt nu o să ne placă. Ce facem atunci cu un țel întreținut o viață? Îl aruncăm pur și simplu la gunoi și ne găsim altul? Cine ne mai dă energia și timpul înapoi? Știți, eu am avut mereu impresia că totul se va întoarce. Că o să fiu din nou copil. Că o să merg din nou la liceu și mai ales la facultate. Că o să mă întâlnesc din nou cu unii oameni și că o să am din nou posibilitatea de a face alegeri... aceleași. Asta aștept în fiecare secundă – să o ia totul de la început. De aceea nu regret trecutul și nici nu plâng după ce a fost sau nu. Însă în același timp privesc în jurul meu și văd cum lumea se schimbă, îmbătrănește, mai exact – bunicii, părinții, eu...

- Și atunci nu există un conflict între prima iluzie, căci asta este, și realitate?

- Nu, deloc. Nu știu dacă este surprinzător sau normal. Dar îmi tot zic că nu-i nimic grav, oricum o să revenim la forma optimă într-o zi. De parcă mâine aș putea să mă trezesc la 20 de ani. De parcă... da, de parcă timpul ar fi reversibil și fiecare ar fi liber să trăiască în orice moment al vieții lui. Sau altfel, de parcă am fi toți deja foarte bătrâni și ceea ce trăim acum nu ar fi decât o rememorare. Prin urmare, ceva ce este deja stabilit și nu mai poate fi schimbat. Orice simt, numai o viață prezentă în desfășurare nu. 

Interviu PwC

Am ajuns la PwC cu tramvaiul 5. Firma nu este deloc aproape de centru, iar drumul cu RATB-ul se poate asemăna cu o plimbare cu tractorul. Să nu mai zic că 5-ul nu vine chiar la 5 minute.

Clădirea este foarte mare. Tot ce mi-a plăcut la această experiență a fost liftul și vederea asupra orașului de la un etaj destul de înalt.

Holul recepției părea desprins din filmele americane – spațios, cu o canapea confortabilă, plante și un ecran TV ridicol de mare. Întregul perete exterior era din geam. Aș fi putut numi acea încăpere sufrageria mea și m-aș fi putut muta acolo.

Biroul pentru interviu era mai modest – o cameră relativ îngustă, cu o masă și scaune. Totuși, vederea era la fel de uluitoare! De acolo de sus, Bucureștiul părea un sat de colibe amărâte și maronii, iar trecătorii erau niște furnici zăpăcite. Eram la acest etaj de cinci minute și deja mă simțeam o ființă superioară.

După ceva timp au venit și intervievatoarele. Una de la resurse umane, alta șefa recepției. Aveau o atitudine sictirită și plictisită de viață – cred că stătuseră prea mult acolo sus la etaj! Se uitau la mine de parcă eram femeia de serviciu care venise și ea la un interviu. Oftau, se îmbufnau, se strâmbau, se uitau una la alta.

Mi-au pus clasicele întrebări – de ce am aplicat, ce cred eu că face o recepționistă, care este jobul meu ideal, ce fel de persoană sunt, etc. Însă ciudățeniile acestui interviu abia urmează.

M-au rugat să îmi spun numele pe litere, în engleză.

Mi-au lăsat niște teste uimitoare.

Câteva serii de numere formate din 4 cifre. Se adunau sau se scădeau și „rezultatul” era ba 1, ba 0, ba 3, ba 6, și așa mai departe. Trebuia să ghicești rezultatul uneia dintre ele. Din punctul meu de vedere, nu aveau nici o logică și nici un model. Dar, din nou, eu nu sunt prietenă cu cifrele.

Apoi, aveam o figură ca cea de mai jos.

Trebuia să împart pătratul mai mic în două părți egale, apoi pătratul mare în două părți egale, apoi în 4 și apoi în 7.

După ce am trecut de părțile astea frustrante pentru mine, am găsit ceva mai amuzant.

  1.  Zbori într-un avion deasupra junglei și ai 10 cărămizi. Câte îți mai rămân dacă arunci una?
a)      9 cărămizi;
b)      Nu ai voie să arunci cărămizi din avion;
c)      Alte răspunsuri ciudate pe care nu mi le mai amintesc.

   2.   Cum bagi o girafă în frigider?
Deschizi ușa, bagi girafa și închizi ușa la loc.

   3.  Cum bagi un elefant în frigider?
Deschizi ușa, scoți girafa, bagi elefantul și închizi ușa.

    4.  Regele junglei face ședință cu toate animalele. Cine lipsește?
Elefantul, logic, pentru că este în frigider.

    5.  Cum treci un lac cu crocodili înot?
Relaxat, pentru că crocodilii sunt la ședință.

Apoi, examenul mai conținea și următoarele subiecte:

365 z î a= 365 zile într-un an

12 l î a= 12 luni într-un an

7 z î s= 7 zile într-o săptămână

11 j î e d f= 11 jucători într-o echipă de fotbal

A f l 100 g= apa fierbe la 100 grade

29 z a l f î a b= 29 de zile are luna februarie într-un an bisect

Și alte generalități din astea pe care nu le mai țin minte.

Sper să vă fie de ajutor dacă ajungeți vreodată pe la PwC.

Amintiri din... facultate

„It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had everything before us, we had nothing before us” Charles Dickens

Deși am doar 24 de ani, mă gândesc cu melancolie la vremurile mele de glorie. Perioada în care crezi că nu ai nimic și că binele o să urmeze abia peste câțiva ani, dar în care ai, de fapt, tot ce ți-ai fi dorit vreodată.

Pentru mine, această perioadă a fost anul trei de facultate – anul critic în care îți este decisă soarta academică. Atinsesem cumva ceea ce englezii numesc rock bottom. Fusesem forțată de împrejurări să mă mut într-un cămin de studenți – coșmarul vieții mele. Condițiile erau mai mult decât mizere.* Gândacii mișunau peste tot. Nu puteam să adorm noaptea pentru că îi auzeam cum umblă prin dulapul infect de lângă mine și pe tăblia patului. Singura modalitate de a supraviețui acolo era să te depersonalizezi imediat ce intrai pe ușă. Asta și făceam, fără să știu cum și fără să fiu conștientă de acest proces.

A fost anul în care am avut nevoie de consiliere psihologică (nu că acum nu aș mai avea). Au fost lunile în care a trebuit să dorm în aceeași cameră cu încă trei persoane, dintre care una se culca numai după ora 2, iar alta ori vorbea non-stop la telefon, ori făcea sex noaptea, la un metru de noi.

Și cu toate astea, a fost și cea mai frumoasă perioadă.

Au fost lunile în care BCU se transformase în a doua mea locuință; lunile în care studiam și scriam cu pasiune în fiecare zi; lunile în care am creat cea mai minunată lucrare de licență sub îndrumarea unui profesor atot-știutor; lunile în care scrisul a ajuns să facă parte din viața mea și să mă definească; lunile în care aveam un scop precis în viață și nimeni și nimic nu ar fi putut sta în calea mea; lunile în care purtam mereu tocuri; lunile în care viitorul încă mai avea o valoare – el urma să fie răsplata pentru toți anii de muncă și de chin, urma să fie un fel de Nirvana al budiștilor, urma să-mi aducă fericirea și împlinirea totală. Și mai presus de orice, au fost lunile unei îndrăgosteli nebune și adolescentine.

Scurtele momente în care aveam timp să vorbim despre iubirile noastre platonice în sala de canapele de la BCU, erau magice. Eu și R ne tot gândeam la ce o să fie când o să scăpăm în sfârșit de stresul acelui ultim an de facultate, dar nu ne imaginam că un viitor strălucit s-ar putea să nu existe vreodată.

Nu am crezut că o să tânjesc după vremurile alea.

Pe lângă examene, proiecte și licență, trăiam și respiram doar îndrăgosteală. Bon Jovi era lângă mine, iar eu nu puteam să-l prind. Ce ciudat e când hormonii o iau razna – transpiri fără rost, ți se usucă gura, burta scoate sunete ciudate, transpiri din nou, începi să miroși urât, te panichezi și transpiri și mai mult. Nu știi cum să te comporți, ce să zici, ce să nu zici, cum să te îmbraci, cum să mergi. Parcă ești nevoit să înveți să trăiești din nou.

Când ajungi să fi fericit, devii paranoic, și pe bună dreptate. Te străduiești să câștigi mai mult fără să pari disperat și fără să strici totul. Dar, inevitabil, greșești. Pe moment nu știi cum, însă îți dai seama mai târziu... prea târziu.

Și totuși nu ai pierdut totul.

Ai rămas cu amintirile și cu melancolia unor vremuri glorioase, de mult apuse. Să sperăm doar că asta nu a fost tot și că există undeva, cândva, un viitor mai bun și pentru tine.

*Este vorba despre căminul de la Artifex. RUN!!!