„It was the best of times, it was the worst of times, it was the age of
wisdom, it was the age of foolishness, it was the epoch of belief, it was the
epoch of incredulity, it was the season of Light, it was the season of
Darkness, it was the spring of hope, it was the winter of despair, we had
everything before us, we had nothing before us” Charles Dickens
Deși am doar 24 de
ani, mă gândesc cu melancolie la vremurile mele de glorie. Perioada în care
crezi că nu ai nimic și că binele o să urmeze abia peste câțiva ani, dar în
care ai, de fapt, tot ce ți-ai fi dorit vreodată.
Pentru mine, această
perioadă a fost anul trei de facultate – anul critic în care îți este decisă soarta
academică. Atinsesem cumva ceea ce englezii numesc rock bottom. Fusesem forțată de împrejurări să mă mut într-un cămin
de studenți – coșmarul vieții mele. Condițiile erau mai mult decât mizere.* Gândacii
mișunau peste tot. Nu puteam să adorm noaptea pentru că îi auzeam cum umblă
prin dulapul infect de lângă mine și pe tăblia patului. Singura modalitate de a
supraviețui acolo era să te depersonalizezi imediat ce intrai pe ușă. Asta și
făceam, fără să știu cum și fără să fiu conștientă de acest proces.
A fost anul în care
am avut nevoie de consiliere psihologică (nu că acum nu aș mai avea). Au fost
lunile în care a trebuit să dorm în aceeași cameră cu încă trei persoane,
dintre care una se culca numai după ora 2, iar alta ori vorbea non-stop la
telefon, ori făcea sex noaptea, la un metru de noi.
Și cu toate astea, a
fost și cea mai frumoasă perioadă.
Au fost lunile în
care BCU se transformase în a doua mea locuință; lunile în care studiam și
scriam cu pasiune în fiecare zi; lunile în care am creat cea mai minunată
lucrare de licență sub îndrumarea unui profesor atot-știutor; lunile în care
scrisul a ajuns să facă parte din viața mea și să mă definească; lunile în care
aveam un scop precis în viață și nimeni și nimic nu ar fi putut sta în calea
mea; lunile în care purtam mereu tocuri; lunile în care viitorul încă mai avea
o valoare – el urma să fie răsplata pentru toți anii de muncă și de chin, urma să
fie un fel de Nirvana al budiștilor, urma să-mi aducă fericirea și împlinirea
totală. Și mai presus de orice, au fost lunile unei îndrăgosteli nebune și
adolescentine.
Scurtele momente în
care aveam timp să vorbim despre iubirile noastre platonice în sala de canapele
de la BCU, erau magice. Eu și R ne tot gândeam la ce o să fie când o să scăpăm
în sfârșit de stresul acelui ultim an de facultate, dar nu ne imaginam că un
viitor strălucit s-ar putea să nu existe vreodată.
Nu am crezut că o să
tânjesc după vremurile alea.
Pe lângă examene,
proiecte și licență, trăiam și respiram doar îndrăgosteală. Bon Jovi era lângă
mine, iar eu nu puteam să-l prind. Ce ciudat e când hormonii o iau razna –
transpiri fără rost, ți se usucă gura, burta scoate sunete ciudate, transpiri
din nou, începi să miroși urât, te panichezi și transpiri și mai mult. Nu știi
cum să te comporți, ce să zici, ce să nu zici, cum să te îmbraci, cum să mergi.
Parcă ești nevoit să înveți să trăiești din nou.
Când ajungi să fi
fericit, devii paranoic, și pe bună dreptate. Te străduiești să câștigi mai
mult fără să pari disperat și fără să strici totul. Dar, inevitabil, greșești. Pe
moment nu știi cum, însă îți dai seama mai târziu... prea târziu.
Și totuși nu ai
pierdut totul.
Ai rămas cu
amintirile și cu melancolia unor vremuri glorioase, de mult apuse. Să sperăm
doar că asta nu a fost tot și că există undeva, cândva, un viitor mai bun și
pentru tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu