Am aşteptat cu nerăbdare prima zi de şcoală din primul an de master.nu pot spune că am avut emoţii, am trecut de mult de perioada aia. Dar totuşi, eram fericită că mă întorc în mediul meu preferat, spaţiul în care am trăit cea mai mare parte din viaţa mea - şcoala (în cazul acesta facultatea).
Într-adevăr, entuziasmul a fost pe măsură, iar plăcerea intelectuală la maxim. Creierul era fericit că poate respira în sfîrşit, după trei luni de caniculă spirituală şi meteorologică.
Cum spuneam, am tot aşteptat pînă a venit şi ziua cea magică. Dar imediat mi-am dat seama că nu am primit tot "pachetul". Lipsea ceva sau exact cineva. Tu! Tu lipseai, R.! Mă uitam în jurul meu - veşnicele tipe de la Litere plus ceva feţe noi. Tu nu! Te tot aşteptam şi chiar m-am enervat cînd o tipă m-a întrebat dacă poate să stea pe scaunul de lîngă mine! "Cum?! Nu ştie că lîngă mine stă doar R.?! Nu ştie că suntem ca şi siameze?! Toată facultatea e conştientă de faptul că unde e una e şi cealaltă!". Dar după un moment de confuzie, am realizat că nu mai am pentru cine să păstrez locul acela, aşa că am răspuns resemnată "Da...".
A început cursul. E cu Johny, nume de cod. Mă uit cu colţul ochiului în dreapta mea şi vreau să-ţi zîmbesc complice. Dar tu nu eşti acolo... Acum, în locul tău stă o străină. E drăguţă, dar nu e Tu. Nu-l cunoaşte pe Johny, nu mă cunoaşte nici pe mine şi nici eu pe ea...
A venit pauza. Tare aş vrea să înfulec cele două sandwich-uri pregătite încă din seara dinainte, după ritualul bine cunoscut şi necesar supravieţuirii în timpul facultăţii de Litere.Mă uit în jur. Nu mănîncă nimeni. "Mie mi-e cam foame", le zic celor două colege proaspăt cunoscute. "Bună idee", răspunde una din ele. Şi imediat scoate o punguţă de covrigei şi începe să mănînce cîte unul, foarte delicat şi calm. "Hmm, nu tocmai asta aveam în minte...", mi-am zis în gînd. Deja îmi pierise pofta de înfulecat şi mă sinţeam ca un canibal printre vegetarieni. Am rămas nemîncată pentru că tovarăşa mea canibală nu era prezentă...Pînă la urma am scos nişte sticks-uri din geantă (ce noroc că le aveam!) şi am început să le ronţăi, tot cu gîndul la şniţelele de pui proapăt făcute.
Simţeam nevoia să trăncănesc, să bîrfesc, să fiu răutăcioasă. Dar nu aveam cu cine, Tu nu erai. Aveam în minte chipul tău, te vedeam zîmbind, erai în faţa mea, şi totuşi nu erai acolo...
Am vrut să fiu sociabilă, să am prietene, să nu mai stau singură aruncîndu-le tuturor priviri dispreţuitoare. Dar ele sunt diferite, vor să iasă mereu afară, să se ducă la magazin, la ceai, la cafea, etc. Eu, ca Noi, vreau să stau în sală, sau pe hol, cel mai departe, să vorbesc şi să mănînc. Dar nu am cu cine, pentru că Tu, Tu nu eşti aici...
