Se uită la ea oarecum
indiferent, cu un aer de profesionist gata să interpreteze orice ar fi spus:
- Cam când consideri
că te-ai pierdut?
- Nu știu exact,
poate că am fost mereu pierdută, fără un loc în univers. Sau poate că tocmai
această gândire m-a făcut să mă simt pierdută – credeam că nu este de ajuns să
fii pur și simplu, ci trebuie neapărat să faci ceva special, care să contribuie
și să rămână în istorie... măcar în istoria familiei. În timpul școlii nu-mi
făceam probleme, aveam un rol destul de simplu, să învăț și iar să învăț,
pentru un viitor mai bun. Curând, bine, după vreo 17 ani, mi-am dat seama că
ăsta era doar un clișeu. Nu te aștepta nimeni cu brațele deschise, nu mai spun
să îți dea și un salariu pe măsura efortului depus până atunci. Și când te
gândești la timpul irosit tocind sute de lecții... O să spuneți că nu a fost în
zadar, că acest cunoștințe rămân pentru totdeauna și îți folosesc în viață. Alte
vorbe goale. Am uitat tot. Matematica, fizica, chimia, până și geografia. Mi-au
mai rămas doar așa, niște umbre de informații.
- Măcar ai avut o
adolescență liniștită, fără preocupări dăunătoare. În plus, este mereu bine să
avem un scop precis în minte și să ne îndreptăm energia spre îndeplinirea lui.
- La ce bun? Ca să
devenim niște frustrați? Și poate că acel scop pe care ni-l stabilim noi nu
prea ne este destinat. Sau poate că în realitate este vorba despre ceva
plictisitor, care de fapt nu o să ne placă. Ce facem atunci cu un țel
întreținut o viață? Îl aruncăm pur și simplu la gunoi și ne găsim altul? Cine ne
mai dă energia și timpul înapoi? Știți, eu am avut mereu impresia că totul se
va întoarce. Că o să fiu din nou copil. Că o să merg din nou la liceu și mai
ales la facultate. Că o să mă întâlnesc din nou cu unii oameni și că o să am
din nou posibilitatea de a face alegeri... aceleași. Asta aștept în fiecare
secundă – să o ia totul de la început. De aceea nu regret trecutul și nici nu
plâng după ce a fost sau nu. Însă în același timp privesc în jurul meu și văd
cum lumea se schimbă, îmbătrănește, mai exact – bunicii, părinții, eu...
- Și atunci nu
există un conflict între prima iluzie, căci asta este, și realitate?
- Nu, deloc. Nu știu
dacă este surprinzător sau normal. Dar îmi tot zic că nu-i nimic grav, oricum o
să revenim la forma optimă într-o zi. De parcă mâine aș putea să mă trezesc la
20 de ani. De parcă... da, de parcă timpul ar fi reversibil și fiecare ar fi
liber să trăiască în orice moment al vieții lui. Sau altfel, de parcă am fi toți
deja foarte bătrâni și ceea ce trăim acum nu ar fi decât o rememorare. Prin urmare,
ceva ce este deja stabilit și nu mai poate fi schimbat. Orice simt, numai o
viață prezentă în desfășurare nu.
